Les films de Cannes a Bucarest - Best of



Autor: Alex Mircioi

2016-10-27



În 2016, evenimentul Les Films de Cannes à Bucarest a adus în România mai multe filme decât anul trecut din Competiţia Oficială şi secțiunea paralelă Un Certain Regard a Festivalului de Film de la Cannes. Deşi valoarea numelor de pe postere a fost mult mai mare, filmele (în special cele premiate) au fost doar cu puţin mai bune.

În cele ce urmează voi face o sinteză a filmelor preferate (atât de mine, cât şi de critică în general) care merită văzute odată ce apar în cinema (în cazurile fericite). Datorită faptului că textul meu este unul de sinteză (în ciuda dimensiunii sale), voi presăra link-uri către recenzii complete pentru a satisface eventualele nevoi de aprofundare.

 

Alegerile juriulului – Politics, politics, politics

Politica autorilor, care situa Festivalul de Film de la Cannes la începuturi ca fiind progresist şi modern, a devenit din nou rigidă. Dacă pe vremuri din această filozofie internă a juraţilor rezulta un Palme D’or pentru Umbrelele din Cherbourg (1964, Jacques Demy), acum juriul pare să distingă filme bazate (în egală măsură) pe importanța - deseori trecută - a regizorilor şi pe mesajul politic. Deşi nu neapărat influenţat de Nouvelle Vague şi Rive Gauche, Cannes-ul a fost un sistem important care a validat activitatea artistică a exponenţilor, astfel promovând filme estetic – în cazul primului curent- şi politic – în cazul celui de-al doilea - progesiste/radicale. Însă, la acest moment, politica pare să fi denaturat; a devenit învechită şi rigidă. Mai mult, amestecul de statement-uri politice este în sine inconsistent, par doar să aloce premii filmelor teziste/sociale/politice, indiferent de faptul că sunt bune, proaste sau mediocre. Exemple bune pot fi La vie dAdele (2013, Abdellatif Kechiche), Dheepan (2015, Jacques Audiard) sau I, Daniel Blake (2016, Ken Loach). Este adevărat că Un Certain Regard prezinta nişte filme mai jucăuşe din punct de vedere estetic, dar când naraţiunea este bântuită de clişee (vezi laureatul de anul acesta, Cea mai fericită zi din viaţa lui Oli Maki), nu ajungem prea departe.

Tradiţia a continuat în 2016; un număr mare de autori cu prestanţă (Jarmusch, Fraţii Dardenne, Almodovar, Mungiu, Chan-Wook, Assayas, Puiu, Loach etc.) s-au sincronizat să-și finalizeze cele mai noi filme, iar cum festivalul s-a dovedit a fi întotdeauna unul primitor pentru ei, să şi le şi lanseze la Cannes. Reacţia iniţială a fost mai mult decât entuziastă la gândul că atâta energie creatoare/creativă (validată) se va cumula pe Croisette, însă lucrurile – cum şi retrospectiva Les Films de Cannes à Bucarest dovedeşte - nu au stat chiar aşa.

Astfel, deşi Cannes-ul obişnuia să fie într-o oarecare simbioză cu părerile criticilor de la mijlocul secolului trecut, prăpastia dintre părerile presei/criticii şi alegerile juriului pare doar să se mărească şi adâncească de la un an la altul.

 

 

Criticii laudă – cinemaul feminin/ist

De cel mai entuziast răspuns s-a bucurat comedia existenţialistă Toni Erdmann, a lui Maren Ade, care, deşi merge pe un drum bătătorit (relaţie disfuncţională tată-fiică, sacrificiile pe care trebuie să le faci încercând să spargi acoperişul de sticlă, înaintarea în vârstă, workaholism etc.) face atât de multe ocoluri încât devine mai greu recognoscibil. Filmul a fost lăudat pentru reinterpretarea tropilor de screwball într-o cheie modernă, iar explorarea comicului ca mecanism de vindecare este într-adevăr unul din punctele puternice ale filmului.

 

 

 

Toni Erdmann începe urmărindu-l pe Winfried (Peter Simonischek), un bătrân şugubăţ, al cărui simţ extravagant al umorului îl izolează de restul lumii (printre farsele sale se numără un număr morbid cântat la petrecerea de pensionare a unui dintre colegii săi). Primele secvenţe ne devoalează goliciunea vieţii lui, din care fac parte o mamă rece, un câine muribund şi o fiică, Ines (Sandra Hüller), mai tot timpul absentă. Dorinţa de a petrece timp cu fiica lui este şi ceea ce pune povestea în mişcare. Ines, o femeie a momentului, corporatistă, rece şi career-oriented, îşi petrece mai mult timp la telefon decât cu familia şi mai mult timp gândindu-se la muncă decât la ea, iar Winfried vine la Bucureşti (unde lucrează Ines) pentru a corecta acest lucru. Discuţiile filozofice obligatorii despre fericire/scopul vieţii nu duc nicăieri (nici în poveste, nici în construcţia filmului) iar Winfried este la scurt timp alungat de fiica sa înapoi în Germania, doar ca să se întoarcă mai apoi deghizat ca Toni Erdmann, un personaj caricatural care se pretinde a fi prieten intim de-al lui Ţiriac şi al ţestoasei sale.

Jocul lui Ade cu tonul şi ritmul filmului (ba lent şi sumbru, ba alert şi comic), descrierea relaţiilor interumane, opoziţia discursurilor occidental-capitaliste cu realitatea est-europeană fac din Toni Erdmann un film interesant, care merita atenţia juriului de la Cannes. (Pentru o analiza mai in depth, cronica Flaviei Dima vă poate lămuri).

Un alt film lăudat aproape universal a fost American Honey, regizat de britanica Andreea Arnold. Al treilea lungmetraj al regizoarei – după Red Road (2006) și Fish Tank (2009) – spune povestea lui Star (Sasha Lane) care se alătură unui grup de tineri proveniţi din medii defavorizate, în frunte cu Jake (Shia Labeouf) şi Krystal (Riley Keough), într-un road trip across America, cu scopul de a vinde door to door nişte abonamente la reviste. Exerciţiul lui Arnold în americana, deşi are în centru un grup de tineri rupţi din rândurile tinerimii americane -oarecum accurately- îi pune într-un contextul destul de prăfuit. Pe de o parte avem formatul de road movie -cu tradiţia sa lungă în cinematograful american - iar estetica, cadrele lungi şi aşteptânde, accentul pe prim-planuri, cu peisajul midwestern desfăşurându-se în spate (un fel de Kelly Reinchart mai dinamic), trimite la filmele independente americane Sundance-bound. Mai mult, ideea de vânzători door to door – de asemenea uşor de asociat cu Statele Unite - care vând reviste este anacronică. Tinerii care ascultă rap, beau şi fumează de rup (şi nu în modul boem al tinerilor hippie) sunt destul de greu de asociat cu ceva atât de passe ca revistele în print, însă adaugă la derizoriul situaţiei; la deriva lor (la propriu şi la figurat). Pentru toţi, străbătutul de-a lungul şi de-a latul ţării reprezintă mai mult un refugiu şi, totodată, o experienţă inedită, mai mult decât a get rich easy scheme.

 

 

 

Pe lângă universul tematic interesant, Arnold îşi construieşte filmul cu o vigoare regizorală impresionantă (în special în prima parte). Expoziţiunea este minuţios susţinută vizual, creându-ţi ansamblul vieţii lui Star cu cadre largi goale şi/sau terne, dar şi cu planuri detaliu care accentuează mizeria vieţii sub limita de subzistenţă. Mai mult, coregrafia delicată a scenei din parcare îi dovedeşte apetenţa pentru exploatarea regizorală a relaţiei dintre două personaje; Jake şi Star se cunosc în mişcare, un fel de dans plin de erotism între cei doi este urmărit de camera mobilă, care se opreşte când pe fiecare în parte, când pe amândoi, când pe umbrelor celor doi.

E drept că pe măsura ce avansează, filmul tinde spre nişte rezolvări (atât narative, cât şi formale) din ce în ce mai simpliste, dar încearcă mai mult decât Toni Erdmann (deşi cu un ritm cumva atipic, râmâne un film decupat şi filmat destul de convenţional) în materie de mecanisme specifice mediului. Totuşi, dacă Ade se joacă cu nişte convenţii şi tipologii într-un mod interesant, Arnold se afundă din ce în ce mai mult în confortabil.

Ultimul film la care mă voi opri din categoria crtitic’s darlings, este Elle, regizat de data asta de un bărbat, în speţă Paul Verhoeven. Deşi nu este cinematograf feminin, din punct de vedere al reprezentării unei femei imperfecte, dar sigure pe ea şi total atipice, Elle este feminist. Michelle Leblanc (Isabelle Huppert) este o femeie stăpână pe sine şi propria sexualitate, mai mult este o femeie de 40+, deseori desexualizată în filme.

Adaptarea lui David Birke după romanul lui Philippe Dijan, o urmăreşte pe mai sus numita Michelle, patroana unei companii care produce jocuri video şi recentă supravieţuitoare a unui viol, în viaţa profesională, personală şi privată. O radiografie a unui personaj complex, explorând sexualizarea femeii, care pe măsură ce filmul avansează capată diverse nuanţe (de la cea de la birou a unui subaltern înamorat de ea, la cea a agresorului), dar şi relaţiile ei familiale (atât cu generaţia ce o precede, cât şi cu cea ce o succede) complicate.

Filmul miroase a melodramă şi Chanel No. 5, reuşind totuşi să fie visceral şi incomod în acelaşi timp. Tuşele groase (fiul nătâng al lui Michelle) dar şi subtilitatea nuanţelor sunt îmbinate de Verhoeven absolut delicios. Accentele de thriller şi momentele comice (dese) fac filmul să fie complet entertaining şi uşor de urmărit (în ciuda duratei – 130 de minute).

 

 

 

Deşi intenţionat ca film american, considerentele financiare i-au făcut să mute acţiunea în Franţa (scenariul a fost tradus de Harold Manning) şi for the better. Rolul nu ar fi putut fi jucat de altcineva înfară de Isabelle Huppert, iar backdrop-ul francez burghez este mult mai potrivit decât orice ar fi putut să ofere Statele Unite.

Acestea fiind zile, criticii s-au bucurat şi de filme care ies din paradigma feminină/istă, cum ar fi Paterson (r: Jim Jarmusch) care deşi explorează nişte teme interesante (repetiţie fără monotonie, rolul artei în viaţa „omului de rând”), cumulul de texturi, atât materiale, cât şi cinematografice devine sufocant la un moment dat, deşi are nişte victorii stiliste impresionante. Sieranevada(r: Cristi Puiu) s-a bucurat şi el de atenţie critică pozitivă, însă care nu s-a fructificat în vreun premiu, deşi net superior lui Bacalaureat (r: Cristian Mungiu).

 

Personal Favourites din cadrul Les films de Cannes

În paralel cu competiţia oficială de la Cannes, festivalul a avut în fiecare seară câte o proiecţie a unui film românesc la Muzeul Ţăranului Român, în cadrul acestor proiecţii a rulat şi Inimi cicatrizate (r: Radu Jude). Adaptare liberă după Max Blecher, filmul urmăreşte firul narativ al romanului omonim, adaugând referinţe la viaţa autorului, respectând influenţele autobiografice ale scriitorului. Coperţile filmului sunt alcătuite din imagine ce îl vizează direct pe Blecher, la început poze cu el din diversele sanatorii între care şi-a împărţit existenţa, iar la final avem un montaj cu poze cu mormântul său şi alte locuri importante pentru el. Caracterul biografic al filmului este susţinut şi prin contextualizarea poveştii în sine, ascensiunea mişcării naţionaliste şi discursurile antisemite cu care acesta se confruntă.

 

 

Protagonistul, Emanuel (Lucian Teodor Rus), diferă în filmul lui Jude (witty şi jucăuş) de cel din paginile lui Blecher (melancolic şi introspectiv). Însă şi perspectiva subiectivă a romanului este schimbată pentru una obiectivă, în planuri largi şi atent construite (atât cromatic, cât şi regizoral); doar intertitlurile - citate din romanele lui Blecher - mai vin ca o urmă de introspecţie, fragmente din şirul gândurilor lui Emanuel fără majuscule şi virgulă. Intertilurile au şi rolul de a completa trimiterea lui Jude la tipul de filme care se făceau pe vremea scriitorului, apelând la formatul academic/Academiei ? (4:3).

Deşi Jude începe să se îndepărteze de estetica Noului Val Românesc, există fani străini care încep să adere la ea. Mehmet Can Mertoğlu, un declarat fan al lui Cristi Puiu şi Cornel Porumboiu, construieşte – cu ajutorul lui Marius Panduru - un film care arată familiar, pe nume său Albüm. Doi soţi (Sebnem Bozoklu şi Murat Kiliç) vor să îşi mărească familia adoptând un copil. Din cauza tabuurilor sociale, ei încearcă să creeze iluzia că acest copil este de fapt al lor, documentând o falsă sarcină şi naştere. În spatele lor, un sistem întreg este adormit sau plin de bizarerii, iar chiar propria lor încercare de a ascunde provenienţa copilului îi face să aibă comportamente ciudate. Familiar, familial şi foarte interesant.