Interviu TIFF: Monica Lăzurean-Gorgan



Autor: Georgiana Madin

2016-06-20



Monica Lăzurean-Gorgan este co-fondator al casei de producţie 4 Proof Film, în cadrul căreia a activat până în 2015, iar în 2014 a fondat casa de producţie Manifest Film. Printre titlurile produse sau co-produse de ea, se numără Pescuit sportiv, Din dragoste, cu cele mai bune intenţii şi Domestic (r. Adrian Sitaru), Visul lui Adalbert (r. Gabriel Achim), Chuck Norris vs. Communism (r. Ilinca Călugăreanu) şi Anul Dragonului (r. Iulian Manuel Ghervas, Adina Popescu). Documentarul Votul meu (2011), regizat de ea împreună cu Andrei Gorgan, a fost selecţionat la Festivalul Internaţional de Film de la Rotterdam în 2011 şi a primit premiul EDN Talent Grant la Festivalul Internaţional de Film de la Sarajevo în acelaşi an.

 

În prezent, produce lungmetrajul Nu mă atinge-mă al Adinei Pintilie şi documentarul Circuit, în co-producţie cu Germania şi Austria, pe care îl şi co-regizează. Doar o răsuflare (2016), al doilea documentar pe care l-a regizat, a fost în competiţia internaţională de lungmetraj a Festivalului Internaţional de Cinema Visions du Réel de la Nyon şi a avut premiera naţională pe 2 iunie la Festivalul Internaţional de Film Transilvania, în cadrul Zilei HBO. Am stat de vorbă cu ea la Cluj, în perioada TIFF-ului, despre culisele acestui ultim proiect, care urmăreşte episodic, timp de şapte ani, viaţa unei familii foarte religioase din Copşa Mică şi încercările membrilor ei de a-şi rezolva o dilemă medicală şi morală.

Copşa Mică

Georgiana Madin: De ce ţi-ai dorit să faci acest documentar?

 

Monica Lăzurean-Gorgan: A trebuit să fac trei documentare scurte pe teme de mediu, comandate de o fundaţie, şi atunci m-am gândit să povestesc despre problemele de mediu prin prisma oamenilor care locuiesc în zonă. Am mers la Copşa Mică în 2009, când tocmai se închisese fabrica Sometra după zeci de ani în care a funcţionat aproape fără întrerupere, şi am întâlnit foarte multe familii în timpul documentării, printre care şi familia Sicrea. A fost o chimie imediată, pe de o parte; pe de altă parte, mi s-a părut că omul (n. r. – tatăl familiei, Dobrin) ducea în spinare şi în interiorul lui nişte contradicţii şi nişte dileme. Contradicţii legate de ce pune familiei pe masă, dar, în acelaşi timp, şi de poluarea produsă de fabrica la care lucra şi de faptul că era constrâns să lucreze în continuare acolo ca să-şi întreţină familia, fiindcă altceva nu ştia. Având eu însămi un fundal religios asemănător în familie, contradicţiile lui Dobrin legate de boala (n. r. – spina bifida) fetiţei lui, Denisa, şi felul în care se raportează oamenii din această religie (n. r. – baptistă) la ce poate să facă Dumnezeu pentru ei îmi vorbeau cumva de la sine, îmi aminteau de experienţa mea din copilărie cu biserica respectivă.

 

G. M.: Practic, ideea de a te concentra doar pe ei s-a cristalizat în timpul filmării pentru celelalte proiecte pe teme de mediu?

 

M. L.-G.: Da, am făcut documentarele astea scurte pentru fundaţie şi, după ce le-am predat, am vrut să rămân în continuare în legătură cu ei, pentru că mi se părea că există acolo o încărcătură pe care eu voiam s-o urmăresc. Nu mi-am propus să filmez şapte ani, dar s-a întâmplat să fie şapte ani, fiindcă, fiind producător, între timp am luat alte producţii mari, pentru care am fost responsabilă şi în care mi-am pus toată energia. Aici mergeam să filmez o dată sau de două ori pe an, în fiecare an. Nu aveam foarte limpede în minte unde avea să mă ducă povestea şi ce urma să pun în ea, dar am vrut să filmez în continuare cu ei.

 

G. M.: De ce acest titlu? E preluat din Ecleziastul, dacă nu mă înşel.

 

M. L.-G.: Eu am dat de el prin intermediul unei melodii pe care ei o cântau foarte frumos împreună. Într-o variantă anterioară a filmului, ea apărea şi la început, şi la sfârşit. Primele versuri sunau cam aşa:

 

Suntem doar o răsuflare,

Abur spulberat de soare,

Simple adieri de vânt,

Doar o mână de pământ.

 

Nu a rămas în film, pentru că n-am obţinut drepturile, dar mi s-a părut un titlu foarte bun şi l-am păstrat chiar şi aşa.

 

G. M.: Ai avut în fiecare an câte una sau două filmări. Ţineai legătura cu familia între ele?

 

M. L.-G.: Da, eu ţin legătura în continuare cu familia şi suntem prieteni. Cu Denisa, am fost încă din 2009 la spital. Am zis: „Hai să mergem”. Prima dată, în 2009, am fost la Sibiu, iar după aceea, în 2010, am fost la Bucureşti la spital. Deci, da, ţineam şi ţinem legătura.

 

G. M.: Cât de uşor au acceptat să apară în documentar sau cum le-ai propus asta?

 

M. L.-G.: E adevărat că în România, în general, oamenii nu sunt foarte deschişi la a fi înregistraţi sau filmaţi. Şi mi se pare firesc să fie aşa, fiindcă şi eu m-aş simţi foarte blocată într-o astfel de situaţie. Dar el, Dobrin, nu a simţit chestia asta; el e destul de extrovertit şi asta a făcut ca ei să accepte imediat. Nu mi-a fost greu, fiindcă ei au fost foarte deschişi şi generoşi cu mine. Mi-au deschis uşa şi s-au dat pe ei înşişi cu totul. Pe de altă parte, au simţit că pot să-i ajut într-o anumită măsură la un moment dat cu fetiţa.

 

G. M.: Ai ştiut de la început că te interesează şi o dimensiune socială sau ai descoperit-o pe parcurs?

 

M. L.-G.: Acum, dimensiunea socială contează, dimensiunea economică contează, dar pentru mine cea mai importantă e dimensiunea umană – natura umană cu toate contradicţiile ei, cu iubirea şi cu modul în care, prin mai multă iubire, îţi îndepărtezi, de fapt, omul iubit de lângă tine. Ce mă interesa în primul rând acolo, în dinamica familiei, era toată complexitatea naturii umane şi a relaţiilor umane. Partea socială, da, e acolo, e puternică – e oraşul cel mai poluat din România –, dar n-am vrut să insist pe asta. E o fabrică care tronează peste destinele oamenilor, dar n-am vrut s-o fac personaj sau să o fac să îţi sară în ochi.

 

G. M.: Cât de mult timp ai petrecut cu ei înainte de fiecare filmare? Care a fost metoda de lucru?

 

M. L.-G.: De fiecare dată, mergeam mai întâi eu singură, stăteam câteva zile cu ei, îi ajutam pe acolo şi, după câteva zile, venea şi operatorul. Simţeam nevoia, chiar dacă deja mă ştiau, ca de la an la an să mai stau cu ei, pur şi simplu să petrec timp cu ei. Abia după aceea venea operatorul şi filmam. Nu stăteam mult să filmăm, trei-patru zile era media de lucru. Nu am foarte mult material brut, adică n-am filmat en gros şi n-am stat foarte mult să sortez. Filmam atât cât puteam în timpul acela scurt. Una era când stăteam eu cu ei şi îi ajutam, făceam lecţii cu copiii sau mă jucam cu ei, şi alta era când venea şi operatorul. Deja era altceva şi nu voiam să îi deranjez prea mult.

 

G. M.: Din echipă făceaţi parte doar tu şi operatorul?

 

M. L.-G.: Am avut şi sunetist, dar numai în 2009. Din 2010 am rămas fără bani şi am mers doar eu cu operatorul. Între timp, am şi schimbat operatori. Am început cu Barbu Bălăşoiu şi după aceea am continuat cu Marius Apopei.

 

G. M.: Care a fost, pe scurt, abordarea formală şi ce le-ai cerut operatorilor în termeni de stil?

 

M. L.-G.: Cadre fixe, centrate, cât mai aproape de cinema.

Church

G. M.: Am observat că punctezi momente de turnură din film prin folosirea cadrelor fixe, de tip tablou, cum sunt cele de la masă.

 

M. L.-G.: Da, aşa m-am gândit să fac. La un moment dat, mi-a trecut prin cap că mi-ar fi plăcut să filmez o familie numai de Paşte sau numai de Crăciun şi atât. Deci numai la masă. Ani de zile, aşa cum face Helena Třeštíková, regizoarea de documentare din Cehia, cea care a făcut Mallory (2015) şi care a fost ieri aici (n. r. – în secţiunea What’s Up, Doc? a Festivalului Internaţional de Film Transilvania). Ea a început în anii ‘80 să filmeze cu nişte oameni, filmează inclusiv în 2015 tot cu ei şi are tot timpul în filmele ei salturi de câte 14-15 ani.

 

G. M.: Văzând filmul, am tras concluzia că a existat o oarecare intenţie în spatele fiecărui cadru. Cum şi cât de mult ai contribuit la compunerea lor?

 

M. L.-G.: Da, e adevărat. În cazul ăsta, am simţit că pot să merg pe stilul vizual la care eu ţin foarte mult. De exemplu, documentarul pe care îl filmez acum, care e despre tăierile ilegale de păduri şi comerţul ilegal cu lemn, e tot documentar observaţional, dar procesul de lucru e repezit – fugim, ţinem camera în mână, nu e timp de aşezat cadrul. Aici, m-am bucurat că am putut să îmi fac compoziţiile la care am ţinut, fiindcă ţin mult la partea vizuală şi da, le-am zis cum vreau să filmez. Evident că în anumite situaţii, când erau la doctor, de exemplu, cadrele nu sunt atât de compuse, nu sunt atât de frontale sau de echilibrate – acolo m-am adaptat. Dar, atunci când am putut, le-am zis ce vreau.

 

Lucrul care m-a fascinat pe mine foarte mult a fost masa aceea din bucătărie şi ce se întâmplă în jurul ei. Mi se pare că e într-un fel centrul, inima familiei. Eu n-am avut niciodată acasă o masă în jurul căreia să ne strângem; aveam în bucătărie o masă, dar mâncam pe rând, nu stăteam cu toţii. Pe când aici, în continuare, chiar dacă se înţeleg cum se înţeleg, ei stau la masă, povestesc mult, petrec mult timp în jurul ei. Am avut mare noroc că din bucătăria aceea se mai intra într-o cameră întunecoasă, pe care ei n-o foloseau şi care era perfect paralelă cu masa şi cu bucătăria. Stăteam acolo cu orele, cu camera pornită; de multe ori, uitau de noi şi erau mai naturali decât ar fi fost dacă am fi stat cu ei în aceeaşi încăpere.

 

G. M.: Ai avut de-a face cu schimbări de comportament majore în faţa camerei?

 

M. L.-G.: Ei sunt foarte diferiţi ca temperament. Dobrin se comportă foarte firesc în faţa camerei; aşa cum se comportă în realitate, e şi în faţa camerei. Lia (n. r. – mama) e destul de interiorizată, ai văzut că nu are foarte multe replici – e destul de reţinută. Ioana, fetiţa cea mare, era foarte conştientă de cameră şi avea o atitudine căutată când filmam. Angelo (n. r. – băiatul cel mare), cu fiecare an care trecea, se simţea tot mai relaxat în faţa camerei; precum copiii, la început se mai uita în cameră, dar după aceea mă întreba: „Nu filmezi şi cu mine? Hai, filmează şi cu mine”. Povestea legată de ceea ce fac oamenii în faţa camerei e lungă, fiindcă te schimbă camera, iar documentar absolut nu există, pentru că nu poţi să fii musca-pe-perete. Când ai pus o cameră în faţa omului, deja ai transformat realitatea. Aşa că nu zic că e un documentar, zic că e un film.

 

G. M.: Cu Denisa cum ai lucrat?

 

M. L.-G.: Ea nu este prea vorbăreaţă. Dar se bucura mult când veneam, îi povesteam de mine, îi aduceam agrafe de păr, preferatele ei, improvizam jocuri, o implicam şi pe Ioana în jocuri, ca să mai vorbească şi Denisa. Însă Dobrin este personajul principal. Denisa este un membru al familiei, dar nu mi-am propus să aibă aceeaşi prezenţă ca tatăl în film. Ea este acolo, însă nu trebuie să aibă o prezenţă mai puternică de atât.

 

G. M.: Spui că îţi numeşti proiectul film, nu documentar. Putem vorbi de ficţionalizare, într-o anumită măsură? Ai reconstituit întâmplări deja petrecute sau te-ai bazat mai curând pe rutina unor situaţii zilnice?

 

M. L.-G.: Am reconstituit câteva secvenţe dintre activităţile familiei pe care le văzusem înainte de venirea directorului de imagine. Da, i-am rugat să povestească acelaşi subiect pe care îl discutaseră cu una-două zile în urmă, când eram doar eu cu ei, subiect care mi s-a părut interesant şi care în situaţiile lor curente nu a mai apărut. Nu mi-e frică deloc de reconstituiri, atâta timp cât ele sunt în aceeaşi formă şi repetă comportamentul şi alegerile persoanei respective. Daca i-aş fi rugat să meargă la balul bobocilor şi să înceapă să danseze natural, atunci poate că da, ar fi fost împotriva alegerilor şi a firii lor.

 

G. M.: Ai menţionat mai devreme o influenţă vizuală. Poţi să îmi spui mai multe despre ea?

 

M. L.-G.: Pe partea vizuală, îmi plac în continuare filmele lui Ulrich Seidl şi ale lui Stanley Kubrick, dar deja e prea complex ce se întâmplă la Kubrick ca să mă apuc să îl citez. Zona în care lucrează Seidl m-a mişcat destul de mult şi m-a influenţat. Nu ştiu în ce măsură am integrat asta conştient, însă eu ţin mult ca, la cel mai mic şi amărât documentar, imaginea să fie compusă. Nu ştiu dacă neapărat înspre stilul lui Ulrich Seidl, dar, dacă aş începe acum să lucrez la alte documentare, imaginea ar fi în continuare îndeajuns de căutată, elaborată şi lucrată.

Dobrin Sicrea

G. M.: Dincolo de programul deja stabilit pe care îl aveai cu alte producţii, cum îţi alegeai momentele în care să revii la ei şi să filmezi?

 

M. L.-G.: Destul de întâmplător. Îi rugam tot timpul ca, dacă se întâmplă ceva, să mă sune. Vorbeam cu Lia mereu despre ce se întâmpla şi ea mă ţinea la curent. Îmi spunea: „Angelo a mai făcut nu-ştiu-ce, are o prietenă cu care vrea să se ia şi să se ducă”. Şi atunci plecam la ei. M-au sunat şi înainte să plece Dobrin în Germania, dar asta n-a intrat în film, pentru că s-a întors două săptămâni sau o lună mai târziu. Atunci când nu era nimic, niciun eveniment în familia lor, îmi alegeam momentele la întâmplare, în funcţie de programul meu. Când a plecat Ioana de acasă, am venit repede, că trebuia să prind momentul. În rest, am încercat să îi prind trecând prin toate anotimpurile.

 

G. M.: Cât de devreme ţi-ai dat seama că încep să se dezbine?

 

M. L.-G.: Pe parcurs, nu mai ştiu. Nu-mi dau seama când anume. Angelo mai stă şi pe acasă, mai stă şi pe la prietenă, adică nu a plecat de-acasă de tot. Dar încet, încet am simţit că se strică. Simţi asta în timp. E ciudat cât de uşor poţi să vezi în familiile altora cum evoluează dinamica şi cum se schimbă lucrurile. Tot stând acolo în camera aceea întunecoasă, am anticipat că se va produce, dar nu ştiam când. La masa de Paşte în 2014, când Dobrin e nostalgic după cum erau ei odată, eu o simţeam de mult timp, dar nu-mi venea să cred c-o zice, fiindcă nu încercam să vorbesc cu ei despre conţinutul poveştii; mai degrabă încercam să mai echilibrez situaţia, să le spun că e normal, că sunt adolescenţi, când mi se plângeau de Angelo sau de Ioana.

 

G. M.: Deşi n-ai urmat o direcţie clară de la început, cum ai ştiut că e momentul să închei?

 

M. L.-G.: Adevărul e că poate aş fi putut să mai continui încă şapte ani, dar ce m-a determinat să zic că e momentul să închei a fost când am văzut că Angelo vrea să plece de acasă. Ioana deja era plecată, născuse copilul şi stătea la familia băiatului. Şi Angelo mi-a zis mie: „Şi eu vreau să mă duc, că mă enervează taică-miu de nu se mai poate”. Atunci am simţit că e un ciclu care s-a terminat în familie.

 

G. M.: Aş vrea să revin la o temă menţionată anterior. Spui că i-ai încurajat să meargă la spital încă din 2009. Cât de uşor a fost să îi convingi să încerce tratamentul medical? Cum ai procedat ca să schimbi decizia lui Dobrin? Unii comentatori ai filmului reproşează faptul că poziţia ta etică faţă de subiect nu este transparentă în film.

 

M. L.-G.: Da, i-am încurajat să meargă. Asta nu înseamnă că ei nu mai fuseseră niciodată la doctor până atunci. Au fost, de multe ori! Denisa a fost operată la tendoane, rinichii ei necesită observare medicală şi pentru acest lucru au fost la doctor de multe ori înainte. Nu au o viziune extremistă, nu cred că din film se simte acest lucru. Tatăl zice: „O ducem şi la doctor, dacă va fi nevoie. Însă rugăciunea este importantă”. Deci tatăl nu refuză să o ducă la doctor, doar pune pe primul loc rugăciunea.

 

Asta, pe de o parte. Pe de altă parte, nu văd de ce trebuie ca din conţinutul acestui film să se vadă clar poziţia mea etică faţă de subiect. De ce trebuie să se vadă? Mi-e de ajuns să ştiu eu că am stat pe holurile spitalului împreună cu ei ore în şir, zile multe, din 2009 până în 2014. La o săptămână după ce i-am cunoscut în 2009, am mers cu ei la spital la Sibiu; apoi am mers la Bucureşti, în 2010, prima dată la doctorul Jianu şi apoi la doctorul Burnei, doctori de care familia nu ştia şi la care nu avea mijloacele financiare să ajungă. Dar de ce trebuie să se ştie acest lucru dintr-un film în care personajele sunt Dobrin, Lia şi copiii, şi nu eu? Cred că există foarte multe preconcepţii în legătură cu aşa-zisul film documentar şi că lucrurile sunt văzute numai într-o anumită lumină.

 

M-am aprins, însă chiar cred că reacţiile oamenilor care privesc un documentar sunt ca reacţiile în faţa unui buletin de ştiri. Nu, nu suntem la ştiri şi nu, nu sunt un reporter pe teren.

 

G. M.: Cu alte cuvinte, nu consideri poziţia realizatorului faţă de subiectul abordat un criteriu relevant.

 

M. L.-G.: Hai să îţi dau un exemplu şi poţi să foloseşti şi partea asta în interviul editat, dacă ne ducem spre etică, deontologie şi morală în filmul documentar. De câteva minute deja, îl filmam cu telefonul pe băieţelul meu de un an. La un moment dat, se urcă pe un fotoliu şi cade. Cade în cap. Eu am continuat să filmez, fără să mă mişc – foarte observaţional, foarte documentar, ca să-i zic aşa. Eu, ca mamă, nu am aruncat telefonul cât colo, să sar să-mi prind copilul să nu cadă în cap. Nu am făcut-o. Şi ştii de ce? Pentru că eu, ca mamă, am simţit că e în regulă, că e o căzătură minoră şi că nu i se va întâmpla nimic nasol. Şi nu i s-a întâmplat nimic rău. Dacă aş fi simţit că e ceva cu adevărat periculos, aş fi sărit imediat. Poate că la fel a fost şi la Copşa. Când am înţeles că starea fetei se degradează, am mers la Bucureşti în următoarea săptămână. Dar de ce e nevoie să se afle asta din film? Ne uităm la film sau la regizor?

 

G. M.: Care au fost reacţiile celor din familia Sicrea la vederea documentarului?

 

M. L.-G.: Au fost emoţionaţi să se vadă pe ei înşişi timp de şapte ani, dar nu am primit niciun comentariu despre conţinut. Doar Dobrin a zis la un moment dat: „Oare aşa de dur sunt eu cu Angelo?”.

 

G. M.: În proiectele tale viitoare, vrei să abordezi din nou teme care au legătură cu viaţa oamenilor din mediul rural din România?

 

M. L.-G.: Nu neapărat. Următorul documentar pe care îl fac, care e în lucru acum, e despre tăierile de păduri şi e o producţie în care sunt implicate şi Germania, şi Austria. Trecem prin zona rurală, dar nu poposim acolo; personajul principal e Alexander von Bismarck, e stră-stră-stră-nepotul lui Otto von Bismarck. Însă acest proiect cu pădurile vine mai degrabă din activistul din mine care nu poate să treacă peste ce se întâmplă cu tăierile astea masive. Zona care mă interesează pe mine, totuşi, e tot zona asta de natură umană, iar eu tot în zona observaţională aş vrea să rămân. Ce ştiu sigur e că o să fac în continuare documentar, fiindcă îmi place prea mult.