Interior & Exterior Nowe Horyzonty Wroclaw - Partea 1



Autor: Irina Trocan

2018-08-14



A Sunday in the Country” e organizat de European Film Academy pe modelul unei mini-reședințe concepute inițial pentru cineaști și adaptată apoi, în colaborare cu festivalul polonez Nowe Horyzonty/New Horizons, și pentru critici de film. Timp de un week-end prelungit, participanții locuiesc în aceeași casă (din fericire pentru noi, pe vreme caniculară, aceasta e la malul unui lac cu maluri împădurite), povestesc despre starea profesiei în țara lor, gătesc împreună (conform tradiției lor naționale – sau nu, dacă au alte gusturi și restricții alimentare) și au ocazia să se relaxeze împreună și să discute exemple de bună practică. Principalul task pe care îl aveam de dus la capăt era să vedem două sau trei filme pe zi din selecția festivalului (un volum lejer, în contextul unui festival, cel puțin pentru critici de film), urmând apoi să avem o discuție cu realizatorii acestora. Organizatorii – Urszula  Śniegowska și Pascal Edelmann, ambii talentați în a se asigura cât de discret că totul merge conform planului – invitau cineaștii în același spațiu, adică la vreo oră de condus de Wrocław, orașul în care se desfășura festivalul propriu-zis.

Datorită contextului, discuția era întotdeauna informală – deși nu mai superficială – și mult mai sinceră decât în cadrul unui interviu de festival, care este inevitabil material de PR înainte de orice altceva. Practic, în aceste discuții primeam aceleași informații ca într-un interviu, doar cu mai multe plusuri venind din dialogul de grup și fără părțile neplăcute (pentru critici, schimbul adesea obositor de mail-uri cu atașatul de presă pentru acceptarea interviului, fixarea întotdeauna la limită a unei ore pentru interviu, realizarea transcript-ului care va fi cu siguranță cu mult abreviat pentru publicare, apoi reluarea procesului pentru discuția cu următorii cineaști; pentru cineaști, de la celălalt capăt, e la fel de obositoare seria de discuții adesea repetitive cu fiecare intervievator în parte în cele doar câteva zile de stat la festival). Mai mulți dintre cineaștii invitați la workshop au rămas și ei la pensiune peste noapte (și să vâslească sau să înoate de-a lungul lacului), deci nici ei nu erau presați de timp când ne răspundeau la întrebări. Discuțiile începeau de regulă cu întrebarea „Care e relația ta, ca regizor, cu critica de film?” și se încheiau cu „E ceva ce ai vrea să ne întrebi pe noi?” – două întrebări-copertă foarte nimerite pentru a pune pe masă relația tot mai nevrotică dintre cineaști și critici, care e tot mai mediată de practicile festivalurilor (proiectarea multor filme în puțin timp, devalorizarea slow criticism-ului, crearea unui context în care și criticii, și cineaștii au un program hiper-încărcat și tensionat) și asupra căreia se reflectează foarte-foarte puțin. Astfel, dincolo de relatări de making-of și perspectiva realizatorilor asupra propriilor proiecte, terenul era pregătit pentru a spune la rândul nostru cum a ajuns la noi, ca spectatori, una sau alta dintre intențiile lor. Așadar, a contat cât se poate de mult pentru calitatea discuției faptul că aceste întâlniri cu cineaștii nu au fost aranjate în fugă pe holurile cinemaului.

 

 

La fel, prezența într-un grup divers de tineri critici mi-a dat ocazia să aud observații și reflecții adresate din perspective diferite. Diversitatea nu ținea doar de naționalitate (colegii mei erau din Polonia, Ungaria, Italia, Olanda, Franța, Germania și Danemarca), ci și de profilul de studii și/sau tipul de cinefilie – între noi erau absolvenți de film, literatură, istorie, design, științe politice etc. Publicațiile la care colaborau erau fie tipărite sau online, mainstream sau cinefile (între ele, KINO, Cinema Scope, Point Blank, Filmkrant) și mai mulți dintre ei practicau critica de film și în alte forme (ca asistent universitar în universitate sau selecționer, de exemplu). Alături de noi și de organizatori era și Hynek Pallas, un critic suedez de origine cehă care ne-a povestit, între altele, cum interesele lui personale longevive despre reprezentarea imigranților în cinema au devenit în ultimii ani din ce în ce mai populare în scrierile despre cinema – altfel spus, cum a trăit instituționalizarea unui canon teoretic pe acest subiect care îl preocupa mult înainte să fie hyped.

Fără excepție, discuțiile cu colegii și realizatorii despre filmele văzute m-au convins să le privesc și din alte unghiuri și să le apreciez calități noi. Valérie Massadian, regizoarea filmului Milla, ne-a vorbit despre procesul de casting prin care a găsit actrița principală – de departe, o prezență necesară pentru a-i conferi filmului autenticitatea neo-neorealistă (sau neo-akermaniană) pe care o căuta Massadian – și ce i-a ghidat alegerea. Regizorii mockumentary-ului My Friend the Polish Girl, Ewa Banaszkiewicz și Mateusz Dymek, ne-au spus în ce măsură au făcut efort ca materialul filmat – despre care devine tot mai evident pe parcursul filmului că e regizat – să pară înregistrat spontan, ca mai apoi să dezbatem toți când și cum și de ce ne dăm seama că regizoarea din mockumentary e și ea un personaj, și nu autoarea filmărilor. Cele mai interesante discuții au fost însă cu Isabella Eklöf – al cărei film, Holiday, a și câștigat Marele Premiu al competiției de la Wrocław – și cu regizorul și producătorul filmului Another Day of Life, Damian Nenow și Jaroslaw Sawko.

Conversația cu Eklöf a fost captivantă pentru că știa să împletească bine comentarii despre ce e direct în film – elipsele narative, construcția personajelor, etc. – cu convingerile ei personale, foarte elocvent articulate – de exemplu, afirmația că o interesează sociologia mai mult decât psihologia – care se strecoară subtil, tematic sau formal, în Holiday. Cât despre discuția cu Nenow & Sawko, mai ales în prezența celor două colege poloneze, m-a ajutat să pun în legătură filmul – o animație care integrează imagini de arhivă – cu legenda jurnalistului Ryszard Kapuscinski, protagonistul lui, o figură culturală despre care – în cuvintele producătorului – toată lumea în Polonia are o părere.

Festivalurile sunt adesea aglomerate și solitare, iar programul de la Nowe Horyzonty – unde am putut participa cu sprijinul ICR – a încurajat, din contră, formarea unor prietenii noi într-un spațiu mult mai aerisit decât primesc, de regulă, criticii de film. Am plecat de acolo cu o experiență pozitivă de festival și mult mai liniștită: Într-un mediu profesional cu exigențe mari și accidentat adesea de probleme structurale, A Sunday in the Country pare să fi găsit, măcar pentru câteva zile, soluțiile potrivite.