Girls on Film - Penny Lane: între documentar, found footage și video art



Autor: Iosif Prodan

2018-03-26



Nu vezi foarte des regizori cu o filmografie atât de diversă în ceea ce privește formulele estetice, iar Penny Lane e în mod cert un nume, pe cât de ușor de confundat, pe atât de ușor de ținut minte o dată ce i-ai văzut câteva filme. Plăcerea cu care montează și manipulează tot felul de materiale e vizibilă în fiecare film, indiferent de subiectul pe care-l abordează. Stilul filmelor sale e când comic și degajat (Nuts!), când melancolic & romantic (The Voyagers) sau excesiv de sobru (Our Nixon).

 

Cine e Penny Lane?

Probabil că “Penny Lane” sună extrem de familiar și primul gând nu te duce la o regizoare de film. Și asta pentru că numele a devenit celebru o dată cu piesa celor de la Beatles (plus că multe străzi din UK și USA poartă acest nume). Deși admite că cel mai probabil părinții ei erau fani ai trupei britanice, e mulțumită cu numele ei, cealaltă variantă a părinților fiind Lois Lane.

După studii universitare în Integrated Electronic Arts și American Culture and Media Studies, a studiat video art și film, iar în prezent, pe lângă activitatea cinematografică, predă Istoria Artei la Colgate University și “trăiește într-o casă veche și proiectează filme în hambarul din curte”. Primele ei filme au fost scurtmetraje, cumva normal ca format întrucât provine dinspre zona de video art și fine arts, unde lungmetrajul e mai degrabă o formulă mainstream. Printre primele titluri se numără The Abortion Diaries (2005), care a devenit între timp material didactic în SUA sau The Commoners (2009) despre aclimatizarea graurilor în America de Nord.

Trecerea la lungmetraj e marcată de întâlnirea lui Penny Lane cu Brian Frye, cel care avea să-i devină soț în timp ce lucrau la Our Nixon. Validată între timp de festivalurile de film (premiere la Rotterdam, premii și nominalizări la Sundance și Jihlava), regizoarea lucrează din 2010 aproape exclusiv în format lung.

 

 

Își descrie cel mai recent film, The Pain of Others (2018), ca un proces de “media archeology” și de aici decurg probleme cu care în mod cert se confruntă mulți cineaști când lucrează cu materiale de arhivă sau texte pe baza cărora își dezvoltă narațiunile. Numai că la Penny Lane (și alți cineaști care lucrează cu found footage sau fac arheologie media) identificarea corectă a sursei unor materiale e vitală[1].

E conștientă că stilul său e încadrabil în categoria filmelor experimentale din punctul de vedere al cinematografiei dar destul de mainstream din perspectiva video art-ului, situându-se astfel la periferia ambelor zone. Nu se simte foarte comfortabil să intervieveze alte persoane, punându-le o cameră în față, ci preferă să stea în arhive sau închisă în casă (cel mai recent lungmetraj al ei e făcut integral din clipuri de pe YouTube) și să găsească moduri prin care un teanc de reclame în print pot deveni un film. N-are nici cel mai banale skill-uri de desenat (as weird as this may sound), dar folosește animații în multe din filmele sale. Pentru Nuts! a durat câțiva ani ca toate desenele să fie gata, iar asta o neliniștește profund. Preferă să lucreze doar cu proiecte unde știe că poate face singură cap-coadă tot proiectul. E prietenă cu Joshua Oppenheimer și mai zice că face filme pentru maxim 5 persoane, dintre care una e ea, pentru că nu poate mulțumi pe toată lumea. Îi place de Banksy și ziceExit Trough the Gift Shop (2010) e unul din filmele cu o puternică influență asupra sa.

Our Nixon

Ce filme a făcut Penny Lane?

Așa cum observa și Irina Trocan într-un text despre 5 regizoare de film documentar, Penny Lane e “interesată de istoriografie – nu atât să dea prin documentarele ei informații despre ce s-a întâmplat în lume, ci despre cum a fost consemnat (și de ce)”. Primele ei lungmetraje sunt biografii ale unor americani controversați sau geniali, uitați sau prea puțin cunoscuți dar ale căror povești au traiectorii similare. În Nuts! (2016) dezgroapă povestea unui personaj controversat, John Brinkey, și pentru că materialele video de arhivă nu sunt foarte numeroase, își construiește filmul cu animații (precum Anca Damian în Crulic, unde dorohoianul rătăcit în Polonia nu lasă în urma lui decât câteva fotografii și bunuri personale).

Our Nixon, primul său lungmetraj, e un demers bazat pe found footage cu controversatul președinte american Richard Nixon, filmările fiind realizate de membri ai staff-ului său. La același tip de materiale video a recurs și pentru cel mai recent film al ei, The Pain of Others (2018), prezentat la începutul acestui an la Rotterdam. Filmul descrie ce se întâmplă cu bolnavii de Morgellons, o boală ale cărei simptome par desprinse dintr-un film horror: sub piele, în urma unor leziuni, apar paraziți multi-colori.

Cele două lungmetraje care au impus-o în peisajul cinematografic internațional, Our Nixon și Nuts! ar putea să pară extrem de diferite. Primul are un subiect eminamente politic, e făcut exclusiv din found footage, fără voce din off și cu o prezență auctorială vizibilă doar la nivel de montaj. Nuts! e realizat într-o notă comică, vedem un cuplu ovin coitând încă din primul cadru, ce-i drept animat, se amestecă materiale de arhivă cu animații, se schimbă perspectivele narative, iar în final avem de-a face cu o răsturnare de situație neașteptată. Însă ambele filme tratează, așa cum menționează și Lane, “doi oameni extrem de inteligenți”, care se nasc în prima jumătate a secolului al XX-lea în America și pe baza geniului și a determinării ajung în vârful domeniilor în care lucrează. Urmând, pentru fiecare, o cădere la fel de tragică pe cât de spectaculoasă a fost ascensiunea.

 

 

Dacă în Our Nixon e clară perspectiva asupra vieții lui ca fiind externă și critică, în măsura în care din totalul materialelor de arhivă disponibile regizorii selectează bucățile care le creionează un personaj așa cum și-l imaginează ei, o mare parte din Nuts! pare să fie o ecranizare fidelă și respectuoasă la adresa lui Brinkey, care deși e acuzat în repetate rânduri de șarlatanie, se apără fără să mai putem vedea și urmările disputelor. Filmul sare din barca lui Brinkley în momentul când acesta își dinamitează singur legenda construită cu migală și mulți bani timp de câteva decade și rămâne să prezinte destinul acestui “self-made-man” din alte surse decât propria biografie. Nuts! e așadar un film care, până la un punct, e exact cum l-ar fi făcut însuși Brinkley și pe care l-ar fi pus probabil pe Netflix, dacă mai trăia, ca să ajungă vestea cea bună a noilor descoperiri științifice la toată lumea.

Deși există, într-adevăr, multe similarități între Richard Nixon, singurul președinte american (până acum) care și-a terminat mandatul prin demisie, și John Brinkley, estetica filmelor și abordarea auctorială sunt diferite. Alternarea între tonul sobru din Our Nixon și comicul prezent încă din titlu al lui Nuts! e recurentă în toate filmele lui Penny Lane. Cu mențiunea că în Nuts! regizoarea are o versiune ceva mai difuză în ceea ce privește raportul comedie-dramă și apelează la Poetica lui Aristotel pentru lămuriri[2].

O coda la Nuts! e scurtmetrajul Just Add Water, care urmează același tipar: un inventator-om de știință începe să comercializeze un produs menit să trezească interesul copiilor pentru biologie și știință (Sea Monkeys), doar că și acesta se dovedește a fi cumva înșelător. Problema și mai mare este că inventatorul “vieții la plic” era un evreu simpatizant al unui grup anti-semit. Harold von Braunhut pare din același aluat cu John Brinkley; probabil nu atât de bogat, însă cu opțiuni politice mult mai evidente și mai dubioase.

The Pain of Others

The Voyagers l-a făcut pentru cel care îi era atunci logodnic, cu scopul de a fi proiectat doar la nunta lor și e filmul ei preferat. Probabil și pentru că e cel mai intim și e lucrat cu emoția unei persoane care e pe cale să ia o decizie care statistic e la fel de probabil să funcționeze pe cât e posibil ca lansarea unei rachete în spațiu să explodeze la decolare sau imediat după. Longevitatea unei căsătorii e pusă în discuție și comparată cu miliardul de ani cât este estimat că va rezista golden record-ul de pe stația spațială Voyager. Capacitatea noastră ca oameni de a forma familii, cu copii cărora să le putem oferi un cămin pe acest Pământ va dispărea cel mai probabil în câteva generații, dar semnele existenței speciei noastre vor continua să existe, inscripționate în cod binar pe acel golden record care plutește prin spațiu, îndepărtându-se tot mai mult în imensa singurătate a galaxiilor.

Mult mai intim din perspectiva subiectului e The Abortion Diaries (2005), unul din primele sale filme. Un documentar clasic ca structură, cu talking heads, împărțit mai mult pentru cursivitate în câteva capitole (deși are doar 30 minute), în care mai multe femei își povestesc experiențele legate de avorturi. Nu apare niciun bărbat, e doar o “masă rotundă” la care își împărtășesc naivitățile, dezamăgirile, dar și bucuria de a fi devenit mame între timp, atunci când și-au dorit. E ceva foarte natural și dedramatizat în acest film, în ciuda asumării în public a unor experiențe stigmatizante. Posibilitatea detabuizării unui subiect atât de intim și totuși atât de frecvent (conform informațiilor din film, 1 din 3 adolescente din SUA face măcar un avort), cât și existența unui cadru mai larg în care mai multe persoane care au trecut prin experiențe similare conferă filmului și intervievatelor posibilitatea confesării, prezentării în public a acelor file din jurnal “pentru care conceptul de secret a fost inventat”. Deși e cel mai puțin bricolat dintre toate filmele ei (doar intertitlurile trimit la animațiile pe care le va folosi mai intens în filmele următoare), Penny Lane face în The Abortion Diaries unul din cele mai feministe demersuri ale sale. 

 

 

 

De ce e Penny Lane altfel?

Penny Lane e o figură nonconformistă în peisajul cinematografic obișnuit. O dată pentru că vine dinspre zona video art-ului, iar tendința de a bricola (în principal animații montate împreună cu found footage) e una naturală, și pentru că îmbinarea dintre subiecte eminamente politice și sobre, precum e demersul său din Our Nixon și ironia unor animații ca Nuts! e cât se poate de funcțională. Pare să stăpînească cu multă siguranță registre diferite de abordare a unui subiect, iar asta n-o face în niciun fel să se blocheze în formulele deja încercate. Continuă să abordeze noi teritorii (cel mai recent film al său e realizat integral din clipuri de pe youtube - platforma devenind, iată, un depozitar imens de materiale video și funcționează ca o veritabilă arhivă) și asta o face cumva impredictibilă dar mereu fresh.



[1] “All art is quotation. The author quotes. Some types of quotations demand a citation, others do not. Sometimes she forgets whom she is quoting, or that she is quoting at all. All of this can get a lot more complicated that it may seem upon first glance.”

[2] “Aristotle speculated in his Poetics that comedy derives an ancient religious ritual of dancing around a giant erect phallus (“komos”). Tragedy, he says, also derives from an ancient religious ritual, a Dionysian ceremony with dancers dressed up as goats (“tragoedia,” meaning “goat-song”). So I’m just saying, if Aristotle got any of this right… one, religion was a lot more fun back then; and two, with all these erect phalluses and goats, NUTS! has some pretty deep roots in both komos and tragoedia.

 

Puteți viziona filmele lui Penny Lane pe Vimeo