Girls on Film - Dialog despre Touch me Not, corpuri și priviri



Autor: Flavia Dima, Georgiana Mușat

2018-03-08



Touch me Not/Nu mă atinge-mă tocmai s-a întors de la Berlin atât cu Ursul de Aur (Adina Pintilie sparge gheața pentru regizoarele din România, reușind nu numai să intre în competiția oficială de la Berlin, ci și să ia premiul pentru debut și marele premiu), cât și cu o miriadă de reacții mixte din presa internațională. Abordând tema voaiorismului și a apropierii față de propriul corp, Adina Pintilie explorează antropologic diverse forme de manifestare a sexualității. Girls on film e un proiect interesat de female gaze, astfel că o discuție preliminară despre filmul Adinei e un pretext pentru a dialoga și despre ce înseamnă până la urmă o privire feminină în cinemaul românesc contemporan.

 

Flavia Dima: Cred că mai întâi ar fi să trecem în revistă, măcar parțial, suita de reacții pe care le-a trezit Touch Me Not în rândul opiniei publice. Pe de o parte, avem oamenii care i-au lăudat (pe bună dreptate, cred) calitățile progresiste și inovatoare, dar și cei care, fără nicio milă (și adesea, fără vreun fundament și fără argumente reale) au dat cu el de pământ. Cred că am avut de-a face cu o groază de reacții iresponsabile la adresa acestui film, din partea unor formatori de opinie cât se poate de importanți în cercurile lor de influență: de la interpelarea fantastic de vulgară și de ipocrită a lui Dan Negru, la articolul semnat de Peter Bradshaw pentru The Guardian, în care acesta face cea mai cumplit de exagerată remarcă la adresa faptului că Touch a câștigat Ursul de Aur. El compară acest fapt cu Brexitul și câștigarea alegerilor de către Trump: nu doar că e aberant să le compari ca impact și influență, dar e și extrem de insensibil față de alte probleme de ordin global. - situațiile din Syria sau Myanmar, criza nucleară, etc. Iar controversa asta nu a avut un ecou doar în rândul criticii românești - ci și în cea internațională, ca în acest excelent articol pentru The Calvert Journal, semnat de Carmen Gray.

Eu sunt de părere că reacția asta ține nu doar de faptul că Pintilie își propune să discute subiecte tabu în film (și, pe deasupra, să le mai și deconstruiască), dar și ca fiind legat de modul în care anumiți oameni refuză, apriori, să discute în termeni deschiși și analitici despre forme non-normative ale sexualității și corporalității, despre experiența handicapului fizic și preconcepțiile ableiste la adresa acestuia, despre subiecte care în mod obișnuit sunt doar ștampilate ca fiind „deviații”. Tu ce crezi, Georgiana? Ce anume din film a fost de o asemenea natură încât să trezească o reacție atât de virulentă, și de ce? Și de ce e asta extrem de ironic, de fapt?

Touch me Not

Georgiana Mușat: Probabil că singura vină ironică de care poate fi acuzată Adina e că tratează niște teme pe care o mare parte din societatea noastră și le neagă complet: până și tentativele naive ale lui Călin Peter Netzer de a portretiza sexualitatea heteronormativă au fost taxate de media (episodul din Ana, mon amour, în care protagonistul ejaculează pe trupul iubitei), iar sexul în cinemaul românesc e încă un subiect descris cu timiditate primitivă. Sau poate nu sexul în general, ci sexualitatea feminină e mistificată până la refuz de cineaștii noștri (femeile rareori au parte de plăcere sexuală care să nu fie sinonimă cu imoralitatea, iar soțiile sunt în general înșelate); un film atât de progresist ca al Adinei Pintilie pare să vină de nicăieri, de pe o planetă extraterestră. Nu există nimic asemănător care să fi bătut terenul pentru cinemaul său (nici estetic, nici tematic), și simultan să fi pregătit spectatorul pentru o experiență cinematografică similară. Sigur, cinemaul Adinei Pintilie vine dintr-o zonă experimentală (deci pentru un cinefil familiarizat n-ar exista vreun șoc), însă suspendarea granițelor dintre cinemaul documentar de tip observațional și filmul de ficțiune e relativ neexplorată (vezi exemplul recent al filmului Ivanei Mladenovic, Soldații. Poveste din Ferentari, care poate fi citat și la capitolul reacții agresive din partea publicului retrograd care invadează MȚR).

În loc să se vorbească despre curajul incredibil al lui Pintilie de a încerca să spargă estetica Noului Val (ducându-l într-o zonă în care funcționează mai mult ca experiment senzorial, mizând pe implicarea directă a spectatorului și în același timp distribuind în roluri principale oameni care au de obicei reprezentări marginale în cinema), discuția cade, inevitabil, pe senzaționalism, pe secvențele BDSM văzute ca fiind scandaloase șamd. Pun totul pe baza faptului că publicul mare nu e efectiv pregătit de așa ceva: sunt lucruri la care se întoarce privirea de obicei. Dar mai mizez și pe faptul că unii oameni de bună credință atestă (ca și mine) nulitatea lui Dan Negru.

Flavia: Remarci bine criza generală a reprezentării sexului, la nivelul cinemaului local. Avem în continuare o foarte mare bucată din public care se ferește, vorba aia, ca dracul de agheasmă atunci când i se prezintă pe ecran orice fel de manifestare a sexualității (de orice fel, dar mai ales minoritară), dincolo de lipsa de familiaritate cu formele experimentale de film. Și în contextul noilor incidente de la MȚR, nu e surprinzător faptul că oameni cu filiații conservatoare cultural și dinspre extrema-dreaptă au sărit ca arși, cu atât mai mult că e vorba de regizori de gen feminin sau gay, categorii deja vulnerabile în fața unui discurs discriminatoriu. Șocanți pentru mine sunt doar parametrii categorici în care aceștia discută despre un film pe care nu au avut cum să îl vadă. Dar pentru (încă) puținii care l-au văzut deja și care l-au primit cu deschidere, Touch Me Not e un film foarte revigorant, un film care te face să-ți pui sub lupă propriile preconcepții și atitudini față de celălalt. Și filmul face asta nu doar prin faptul că îți prezintă indivizi care au moduri foarte diverse de a relaționa cu sexualitatea și cu sinele, dar și fiindcă își chestionează propria capacitate de a reprezenta, dincolo de ce este „oferit” de către actori. Iar pentru mine asta valorizează cu atât mai mult intenția sa de a suspenda granițele între documentar și ficțiune: e mai mult decât o inserție meta-cinematografică, e un statement care invită spre eliminarea diverselor ierarhii între aceste două tipuri de cinema.

Aș discuta despre limita dintre intruziunea camerei de filmat față de voința personajului de a se dezvălui în fața acesteia - pe care Pintilie o și adresează, în scena în care se pune în fața camerei. Ai, pe de o parte, momentele în care Laura se simte vădit inconfortabil în experiențele cu Seani Love, și pe de alta, deschiderea pe care Christian o afișează în discuțiile despre cum își percepe corpul. Mă întreb dacă nu cumva e problematic în alegerea personajului lui Christian - e cumva clar că e mai ușor de relaționat cu o persoană atât de elocventă și de educată, care nu resimte complexe față de propriul corp, decât cu cineva care nu este înzestrat cu aceste calități. Georgiana, tu ai văzut Nu te supăra, dar. Cum se leagă acesta de Touch Me Not, având în vedere că ambele tratează tema dizabilității?

Touch me Not

Georgiana: Da, apropo de Christian, și cred că e un mare plus, într-un fel el conduce tot parcursul ăsta al intimității din film - dintre toți, el este singurul complet relaxat cu trupul său, e open-minded, vorbește deschis despre cât de frumos este penisul său, deși ceilalți nu au defecte fizice vizibile, ci au mai degrabă niște răni interioare. Laura are reacții viscerale atunci când e atinsă, Tudor are un complex cu care încă se zbate. Dar filmul e despre întâlnirea cu Celălalt, și toate încercările personajelor (fie ele sesiuni terapeutice sau întâlniri unu la unu cu sex workers) de a se deschide arată că un astfel de proces e imposibil fără ca și celălalt să se deschidă cu tine. De asta e esențial ca Adina însăși să iasă din poziția fals-demiurgică a regizorului aparatului de filmat și să se așeze lângă Laura (ba chiar să facă schimb de locuri/roluri), pentru că ne-am obișnuit să vedem lucrurile astea din afară, de la distanță, fără să ne implicăm în vreun fel; or, aici vorbim despre un parteneriat, despre cât de mult îmi permit să înțeleg, cât vreau să te cunosc pe tine, și, mai ales, despre cât sunt dispus eu, dintr-o poziție privilegiată, să vin spre tine.

Demersul de tipul ăsta e în continuarea lui Nu te supăra, dar, pe care îl menționezi mai sus. Deși există un pericol (cel al exotizării), oricând portretizezi personaje cu dizabilități sau cu alte imperfecțiuni fizice/emoționale, Pintilie merge foarte aproape de acești oameni - e limpede că există o complicitate, o zonă de familiaritate între aparatul de filmat și personaje (ele caută o confirmare, vorbesc sau joacă pentru cameră), o raportare dacă nu de egalitate, măcar de înțelegere mutuală. Altfel, cred că cel mai elocvent e cântecelul din final, de dinainte de generic, când un personaj spune: “Tu nu m-ai cunoscut pe tine/ Și nici n-ai vrut să mă cunoști/ Dar când ne vom cunoaște bine/Vom fi bătrâni, vom fi moșnegi’’. Pentru mine, versurile vorbesc despre asta: despre cât de departe suntem de oamenii ăștia, despre cât de insulară e perspectiva noastră - și cât de insulară facem ca lumea lor să fie, izolându-i în centre pentru persoane cu dizabilități șamd. Ambalată discutabil cum e alegerea din Touch Me Not de a face o trecere experimentală dinspre poziția de observator (pasivă) înspre cea de participant (activă), ea e absolut necesară. Însă cum ți se pare că funcționează formula asta experimentală la nivel formal?

Flavia: E un stil auster raportat la ficțiunea convențională din punct de vedere narativ, dar cumva bazat într-o mult mai mare măsură pe elemente de culoare și muzică, pe tăieturi de montaj uneori bruște dar și pe cadre lungi, și pe construcțiile care te fac pe tine, spectatorul, conștient de ipostaza, de privirea ta. Cred că cel mai pregnant, din această construcție formală, se simte self-awareness-ul filmului. Îmi place foarte mult că Pintilie nu se oprește la a construi o simplă narațiune și că admite prin asta, cumva, că orice ficțiune este inspirată din realitate și vice-versa, că orice documentar are o notă de ficțiune în el; e ca și cum ar ilustra această teză. Iar pentru o teză ce este menționată atât de des în studiile de film mi se pare că nu a existat până acum un exemplu care să pună în valoare, în același timp, ambele expresii cumva antitetice ale acesteia. De aceea mi se pare și foarte just faptul că ea apelează la elemente repetitive (precum muzica), la sincope și elipse - de parcă și-ar dori să își sublinieze intervenția ei regizorală, tocmai pentru a lăsa și mai mult loc de respiro pentru personaje și dialoguri. Și de aici mi se pare că intervine nevoia de a își face prezența simțită, văzută - dincolo de nevoia de a demonta rolul regizorului-demiurg. Mi se pare și o marcă feminină asta - de a refuza un rol de putere „absolută”. De obicei, prezența regizorului în fața camerei e percepută ca o agresiune în documentar (excepție făcând filmele-jurnal, sau cele cu tematică personală/familială), tocmai de aceea ea tinde să fie ascunsă în cele mai multe cazuri. Aici e fix opusul - prezența ei e un act de vulnerabilitate asumată, un mod de a își admite prezența și consecințele acesteia, dar și de a se pune sub semnul întrebării.

Într-adevăr - filmul redă o senzație de intimitate în ciuda momentelor de disconfort care apar pe alocuri, și e cumva firesc să fie așa, fiind un film despre intimitate, până la urmă. Despre granițele și declinările acesteia. Aici trebuie menționat și jocul actoricesc, care mereu are nota unei confesiuni, unei vulnerabilități (în final, o noțiune asociată totuși cu goliciunea). Arareori știi dacă ce ți se spune e repetat sau un fragment din propria biografie a persoanei, poți doar intui. Fiind și un film care, dincolo de momentele de terapie sau de interviuri, este aproape lipsit de dialog, actorii fac o treabă foarte bună și prin redarea tăcută a emoțiilor lor. E un contrast foarte bine echilibrat. Ție cum ți s-a părut această combinație între rol și confesiune?

Touch me Not

Georgiana: Cred că are legătură cu scheletul filmului - construit pe niște contraste, după cum spui și tu - între culorile reci, desaturate (aproape sterile) și niște secvențe extrem de încărcate (jocuri de lumini, culori puternice șamd), între încadraturi foarte strânse și altele mai largi. E un joc între apropiere și distanță, asta se vede în film de multe ori (de altfel, e sesizabil și din titlu), iar contradicțiile vin pentru că ne setăm singuri niște bariere când vine vorba despre sex. Pintilie ne arată pe ecran și o vindecare (poate de dragul de a oferi closure), așa cum și în Nu te supăra, dar e nevoie ca ploaia să vină și să se oprească. Cu toate că finalul e foarte puternic, Touch Me Not pare să capete niște ambiții Linklateriene de a surprinde evoluția unui om care nu știu cât erau de necesare.

În fine, probabil că Touch Me Not o să marcheze începutul a ceva nou în cinemaul românesc - un ceva feminin pe care l-a adus recent și Ivana Mladenovic cu Soldații. Poveste din Ferentari și care sper să nu se piardă: atât Adina, cât și Ivana se raportează la medii neexplorate și cumva marginale (deși marginale în feluri diferite) și ambele sunt interesate de spargerea granițelor dintre documentar și ficțiune. Adina, sigur, e interesată de new media, de forme experimentale, pe când Ivana mizează mai degrabă pe realism. Totuși, nu mi se pare deloc întâmplător că Touch Me Not tocmai a luat Ursul de Aur la Berlin și că apare după ce filmul lui Mladenovic a scuturat un pic praful conservator de la MȚR.