Girls on Film - Catherine Breillat: De sex feminin



Autor: Alexandra Lele

2017-05-09



”Eu tratez sexualitatea ca subiect, nu ca obiect”, declară regizoarea franțuzoaică Catherine Breillat. Un factor reprezentativ al stilului ei vizual este redarea scenelor nesimulate de sex, ceea ce a contribuit la formarea unei proaste reputații internaționale de autor de filme pornografice. Însă pentru ea, reprezentarea sexului funcționează la un alt nivel: respingând aproape în totalitate plăcerea pur carnală a actului sexual, preocuparea ei devine transcendentală. Cineasta introduce aspectele tabu ale sexualității în situații ordinare, banale, pe care altfel nu le vezi asociate în media/cultură, pentru a putea fi discutate educat și chestionează, odată cu contextul patriarhal, triggerel-e inconștiente etc., reacțiile la ele.

De-a lungul carierei sale, atât ca regizor și scenarist, cât și ca scriitor, Catherine Breillat a explorat în special sexualitatea femeilor, reușind să destabilizeze și să relativizeze noțiunile de sex (realizat de femei) și sexualitate (reprezentată tot de ele), prin estetica sa tăioasă și devastatoare. Ea nu se ferește de violență sau obscenități și încearcă să trezească introspecție și să își năucească privitorii. După cum spune chiar ea: ”Nu mă gândesc prea mult la spectatorii mei. Ideea e, în alte cuvinte, nu să satisfac așteptările, ci să le tulbur”, ceea ce și reușește.

 Romance 1

Debutul ei a avut loc la șaptesprezece ani, cu romanul L’homme facile (1968), care, din cauza conținutului sexual explicit, a fost interzis în Franța persoanelor sub optsprezece ani. A continuat să scrie cărți, iar o parte din ele i-au servit mai apoi ca outline pentru unele filme. Primul ei film, Une vraie jeune fille (1976), este o adaptare a celui de-al treilea roman al său, care urmărește fanteziile erotice și trezirea sexuală a unei adolescente visătoare, în timpul vacanței de vară, când se întoarce de la școală acasă, la ferma familiei. Filmul a fost interzis în țara de origine până în anul 2000, când devine popular în Franța un nou val axat pe senzație și pe statutul corporalității (din care fac parte Bruno Dumont, Gaspar Noé, Claire Denis, François Ozon etc.), numit cinéma du corps. Regizoarea, în filme ca 36 fillette (1988), Romance (1999), À ma soeur! (2001), Brève traversée (2001), Anatomie de l’enfer (2004) etc. a continuat să exploreze sexualitatea feminină prin prisma unor protagoniste de toate vârstele, din medii sau perioade diferite (în Une vieille maîtresse regăsim povestea unei amante din secolul XIX).

Cineasta preferă, în locul unei situații conflictuale care ar duce cu ușurință acțiunea mai departe, să se apropie cât mai mult de idiosincraziile personajelor sale, chiar dacă acest lucru îngreunează înțelegerea filmului. Tendința regizoarei de a-și perturba propriile narațiuni realiste este o parte dintr-un interes mai mare pentru a arăta procesul de contemplare al protagoniștilor. Ea suprapune acțiunile cu voice over-ul, dezvăluind astfel interioritatea personajelor, care ea consideră că nu pot fi arătată altfel. Spre exemplu, în Romance, aflăm cum Marie (Caroline Ducey) își dorește cu ardoare ca un străin să se culce cu ea. Declarația ei nu e menită să prezinte doar dorințele acesteia, ci mai degrabă să arate dificultate și complexitatea nevoilor, cât de mult e implicat dezgustul în proces, dar și puterea plăcerii provocate de bărbați.

A ma soeur! 

În filmele sale, Breillat prezintă dezvirginarea în cei mai puțin romantici termeni posibili. Așa-zisa pierdere a inocenței, cel mai intim ritual de maturizare, e tratat ca o obligație neplăcută, uneori forțată (aproape mecanic), care nu lasă cele mai pozitive urme emoționale. În Une vraie jeune fille, 36 fillette și À ma soeur!, dorința sexuală e pusă în balanță,fiind tratată atât ca o atracție intensă, cât și ca o sursă de rușine și compromis. Adolescentele ei se află în situația în care trebuie să negocieze nu doar cu ele însele, ci și cu oamenii cu care fac sex, cu toate că în mai toate filmele, într-un final, se dovedește că ei sunt dispuși să facă oriunde și oricând. Clișeul, de la care nu se abate nici regizoarea, se întâlnește atât în Une vraie jeune fille (străinul care se masturbează în roller coaster), cât și în 36 fillette, protagonista consumând actul într-o rulotă, cu un tip pe care mai devreme l-a refuzat. În filmele ei, sexul poate fi o plăcere, dar, de asemenea, poate provoaca durere și umilință. Protagonista din Une vraie jeune fille, stând în fața oglinzii, spune: ”Eu nu pot accepta apropierea dintre vaginul meu și fața mea”, iar filmul surprinde exact această premisă, du-te-vino-ul dintre atracția spre noile impulsurile sexuale și totodată repulsia puternică față de ele. Pentru tinere, deși virginitatea este o povară, nici pierderea ei nu pare să fie soluția, așa că își țin partenerii - care au impresia că himenul înseamnă puritate și cumva de aceea sunt și mai intrigați și dornici să le priveze de ceea ce le face superioare - în așteptare. À ma soeur! (2001) prezintă aceeași etapă de inițiere, dar de data aceasta este vorba despre două surori, una în vârstă de doisprezece ani și cealaltă de cincisprezece ani. Anaïs (Anaïs Reboux) este simultan cea tânără și cea mai “mare” dintre ele. Prin ochii acesteia observăm cum frumoasă și supla ei soră (Roxane Mesquida) este sedusă și dezvirginată. Lungmetrajul nu e o poveste obișnuită a sfârșitului inocenței, dar nici o imorală pierdere a așa-zisei purități. Cel mai bine subliniază acest fapt atitudinea lui Anaïs, care deși o critică pe sora ei mai mare, o și invidiază. Relația inocență-experiență e prezentată în jocul din piscină a celei mici, când înoată într-o parte a piscinei și se preface că își sărută timidă iubitul, spunându-i că își “păstrează” virginitatea pentru el, apoi înoată în celălalt capăt jucând rolul unei femei versate care spune că ”fiecare iubit aduce ceva nou”. O conversație similară are loc noaptea în dormitorul fetelor, între fecioara Elena și Fernando (Libero De Rienzo) care încearcă să o convingă să se lase deflorată.

Abus fe faiblesse

În ceea ce privește imaginea nefavorabilă a bărbaților din filmele sale, cineasta declară că: ”Nu există nicio psihologie masculină în cinematografia mea. Există doar indignările și dorințele femeilor. Un bărbat nu trebuie să încerce să se recunoască în personajele mele masculine. Pe de altă parte, el poate găsi [în filmele mele] o mai bună înțelegere a femeilor. Și cunoașterea celorlalți e scopul suprem”. Într-adevăr, în mai toate filmele ei, în afară de Sale comme un ange, personajele centrale sunt de sex feminin, iar bărbații sunt - atât in contextul narativ al poveștilor operelor lui Breillat, cât și in ceea ce privește faptul că nu vede sexele în termeni de potențială egalitate, ci de tensiune sexuală - doar niște cârje. Până și în Anatomie de l’enfer - în care un bărbat gay e plătit de o femeie să o urmărească timp de patru nopți, când (după cum spune ea) e ”de neprivit” - bărbatul trebuie să se familiarizeze cu trupul “repugnant” al sexului opus. Asocierea masculin-feminin e însoțită de teamă și respingere, iar prin aceasta regizoarea încearcă să vorbească despre lucruri pe care bărbații nu vor să le știe, iar femeile s-au obișnuit să le ascundă. Faptul că filmele ei neagă posibilitatea unei alianțe armonioase între sexe conferă o revizuire a rolurilor feminine din cinema. Introduce ambiguitatea, sugerând că o femeie nu trebuie să fie una dintre extreme (virgină/curvă), că sexul feminin nu poate fi definit de o serie de mituri deja introduse în cultura populară.

Din relațiile protagonistelor lui Breillat cu bărbații, rezultă că toate au o doză de “sadomasochism”: protagonista din Romance iubește un tip care nu vrea să facă dragoste cu ea, dar își găsește alinarea în jocurile erotice cu directorul școlii în care lucrează; adolescenta din Une vraie jeune fille urmărește obsesiv un muncitor care nu o bagă în seamă până în momentul în care o vede dezbrăcată; iar Vellini (Asia Argento) din Une vieille maîtresse continuă să suspine după fostul iubit care s-a căsătorit cu altă femeie. În felul lor, se completează perfect, deoarece ei sunt capabili să le rănească acolo unde ele își doresc să fie rănite, cel mai explicit în acest sens e Abus de faiblesse, unde Maud (Isabelle Huppert), o regizoare de filme, se lasă aproape conștien jecmănită de un escroc (Kool Shen), motivația ei fiind complet confunză.

Anatomie de l'enfer

Ca ei să se simtă adevărați masculi, ele trebuie să nu inițieze niciun act, ei trebuie să le abordeze, să înceapă negocierile, să își dovedească puterea de convingere. În 36 fillette, Lili (Delphine Zentout) e o tânără dornică să își înceapă viața sexuală cu Maurice (Etienne Chicot), un bărbat de treizeci-patruzeci de ani, care deși vrea să o dezvirgineze pe fata de paisprezece ani, își pierde interesul când aceasta i se “oferă”, pe urmă mai încearcă o dată când ea se răzgândește și tot așa, până când, într-un final, ea se culcă cu altcineva. În schimb, în Brève traversée rolurile se inversează, protagonista (o femeie de treizecișiceva de ani, căsătorită, cu copil), în timpul unei croaziere, are o aventură cu un băiat de șaisprezece ani pe care reușește să-l domine. Din aceste exemple se poate spune că cineasta nu are întotdeauna cea mai progresistă viziune asupra femeilor, ea nu neagă diferența biologică, însă alegerile ei s-ar putea justifica prin dorința de a nu avea o poziție neutră. Prin înfățișarea impudică a unor relații și experiențe peste care planează tabuul, se aduce la cunoștință că ele sunt departe de ce ne învață societatea despre rolul femeii, cineasta încercând astfel să ajungă la un fel de esență a feminității.

În concluzie, imaginea femeii lui Catherine Breillat refuză să accepte vreun tipar. Dacă în mod normal feminității i se exclude sexualitatea, ea i-o asociază și i-o explorează. Experiențele din filmele sale variază de la unele comune (pierderea virginității), până altele mai puțin comune (sexul înafara relației) sau chiar nemaiauzite (experimentele sexuale din Anatomie de l’enfer). Cineasta ne pune în fața unor portrete psihologice, deloc relatable, pe care ea nu le critică, dar pe care mizează că, prin ceea ce reprezintă, vor trezi controverse. Ceea ce așteaptă ea de la spectatori nu e atât acceptarea viziunii ei, cât înțelegerea ei.