Georgiana est allé en bateau toute seule



Autor: Georgiana Madin

2015-03-26



De două ori m-am înscris la Concursul NexT pentru Festivalul Internaţional de Film Francofon de la Namur şi de două ori nu am urcat pe scenă să îmi primesc felicitările. Prima dată fiindcă nu am câştigat, dar am fost menţionată apreciativ într-o sală cu o capacitate de vreo opt sute de oameni, lucru de ajuns cât să mă paralizeze pe loc undeva la marginea rândului de unde mă ridicasem mecanic. M-am bucurat că multă lume n-a ştiut unde să se uite după mine în agitaţia benefică specifică NexT-ului. Probabil dacă aş fi fost aleasă atunci, aş fi fost la fel de încurcată de atenţie ca protagonista lui Jude din Cea mai fericită fată din lume, despre care produsesem un text pretenţios şi încordat cu trimiteri la Maurice Pialat ca să impresionez juriul menit să mă evalueze pe mine.

A doua oară, în anul imediat următor, n-am urcat pentru că vacanţa de Paşte venise cu un bilet de avion la rudele din străinătăţuri; iar eu, deşi scrisesem foarte relaxat şi încrezător despre lungmetrajul lui Adrian Sitaru, Din dragoste, cu cele mai bune intenţii, nu mi-am anulat îndatoririle de familie pentru un câştig care mi se părea improbabil; exersam şi un fel de detaşare faţă de emoţia extremă pe care mi-o dădea numai participarea în sine. Am reuşit, aşadar, pe când eram o studentă timidă în anul III la Facultatea de Film, să fiu absentă într-una dintre cele mai hotărâtoare clipe din viaţa mea, pentru că nu credeam că mi s-ar putea întâmpla chiar mie; şi totuşi, nu fusese deloc greu, când mă gândesc cât de lesne am aşternut cronica respectivă odată ce nu m-am mai gândit la juriu.

Din fericire, şmecheria mea cu tracul şi timiditatea nu avea cum să mă mai ţină prea mult, pentru că la sfârşitul lui septembrie 2012 mă îmbarcam spre Namur (capitala regiunii Valonia) via Aeroportul din Bruxelles şi spre prima mea participare într-un juriu, şi anume Juriul Émile Cantillon, responsabil cu acordarea premiului pentru debut în lungmetraj şi al unui ajutor financiar pentru distribuţie celui de-al doilea film clasat. Toate lungmetrajele erau, aşa cum spune numele festivalului, în limba franceză, subtitrate ocazional în neerlandeză, din care mai rupeam, recunosc, înţelesuri, mulţumită limbii germane temeinic învăţate la şcoală. (Acum nu mă întrebaţi cum am învăţat şi franceză, deşi mă mândresc că prind repede!). După câteva ore de acomodare în cabina mea foarte simpatică de pe râul Meuse (da, eram cazaţi într-un vapor mic, Le Quintus Quartier, a cărui legănare mi-a dat un somn foarte odihnitor), am fost inserată rapid, împreună cu colegii mei din Belgia, Franţa, Elveţia, Maroc, Burkina Faso şi Canada, în cea mai antrenantă şi cosmopolită experienţă a mea de până atunci, dar şi în cea mai bine organizată, comparativ cu workshop-urile la care am participat ulterior.

Eram o băutoare de cafea viciată încă de dinainte, dar în timpul participării mele s-a consolidat, printre reflexele critice, şi doza minimă de trei-patru au lait pe zi, bine asezonată cu multe pahare de vin pe care, dacă le refuzai, aveai tu însuţi parte de priviri critice din partea personalului ospitalier. După o seară de deschidere epuizantă, în care am aflat că fiecare dintre noi are bagaje culturale deosebite şi competenţe diferite în zona de film (de la scenaristică-filmologie la regie, montaj, sunet, actorie) – pe scurt, ne completam perfect pentru o dezbatere exhaustivă –, programul întregii săptămâni petrecute acolo a curs într-un ritm susţinut: nicio secundă nu a fost pierdută, toate cele 16 lungmetraje din secţiune au fost despicate şi disputate pasional şi toate paharele de vin au fost acceptate, dovedindu-se un foarte bun stimulent pentru discuţii.

 

namur

 

Recitind un e-mail pe care i l-am scris lui Yvonne Irimescu (coordonatoarea NexT) după întoarcere, mă loveşte o oarecare nostalgie pentru cum mi-am transcris eu experienţa când era proaspătă, cât de bucuroasă şi de încărcată emoţional eram că n-am avut absolut deloc timp liber, cum vorbesc cu entuziasm despre palpitaţiile de dinaintea discuţiilor, ce detalii copilăreşti intră în relatarea mea („am luat cina cu guvernatorul provinciei” într-un palat maiestuos), cum mă lăudam că am fost o echipă aşa de intransigentă, că nu cedam noi la unele filme doar pentru că „au făcut impresie la Cannes pe la Semaine de la Critique”; oricât de puerilă mi se pare persoana care a scris această relatare, îmi dau seama printre rânduri că experienţa de la Namur a fost prima inserţie serioasă de care am avut parte în industria filmului în general şi în procedurile festivaliere în particular, o inserţie încă referenţială atunci când analizez un film şi mă las sau nu influenţată de palmaresul lui – fapt care sună contradictoriu cu misiunea noastră de a acorda premii, nu de a le aboli.

Ce vreau să subliniez este că participarea într-un juriu te responsabilizează să cântăreşti milimetric opţiunile pe care le ai, să te lupţi pentru o idee, dar te şi provoacă să îşi depăşeşti propriile grile valorice atunci când s-au epuizat argumentele de o parte şi de alta. În Juriul Émile Cantillon, am ajuns să ne împărţim în doi poli radical diferiţi şi, după o noapte de dezbatere sur le bateau moderată profesionist de regizoarea Vania Leturcq (coordonatoarea noastră), rezultatul a fost mai puţin aproape de ceea ce s-a aşteptat fiecare dintre noi – ăsta a fost consensul pe care l-am putut atinge şi a presupus lecţia renunţării la marile pasiuni strict personale, fapt care merită luat în calcul de cineaştii care se simt neîndreptăţiţi de jurizări. În cazul nostru, alegerea finală s-a simţit ca un sacrificiu (pentru că selecţia a avut multe puncte tari), dar pe care cu toţii l-am făcut în deplină cunoştinţă de cauză; iar aici vreau să elaborez de ce Namur a rămas pentru mine un etalon: dezbaterea cu membrii juriului s-a făcut sub semnul toleranţei – fie ea religioasă, sexuală sau politică –, în timp ce, de exemplu, la un workshop FIPRESCI ţinut în Varşovia, am asistat oarecum neputincioasă la acordarea de premii pe fundamente greşite şi retrograde, bazate pe apelul la pozitivism, mesaj moral, învăţături religioase (preponderent creştine), de către un juriu compus din personalităţi cu reputaţii solide, de la care se aştepta o deschidere culturală mai mare. Noi, les jeunes abia ieşiţi prin lume, am avut intuiţia, printre altele, să nu invocăm asemenea precepte în dauna meritelor artistice.

Bineînţeles, componenţa fiecărui juriu e diferită şi nu îmi permit să generalizez, ci doar să mă consider norocoasă că am ajuns acolo şi – de aceea – să îndemn curajoşii, atât cei vechi care n-au fost aleşi, cât şi cei noi, să intre în competiţia pentru ocuparea locului României la Namur. Trebuie doar să daţi puţin din condei asupra snoavei lui Radu Jude, respectând cerinţele din acest regulament prietenos. Selecţia de filme va fi cu totul nouă, numele cineaştilor nu vă vor suna deloc cunoscut, ceea ce înseamnă că şi ei, şi voi, sunteţi dezgoliţi într-o ploaie de filme, fără referinţe şi fără prejudecăţi. Poate părea înspăimântător, dar ce aţi spune de faptul că noi am premiat un film cu Adèle Exarchopoulos înainte să fie cool la Kechiche?