Filmul biografic sau voluptatea realității



Autor: Alexandra Para

2015-07-18



Dacă atunci când eram copii şi jucam Adevăr sau provocare” alegeam de cele mai multe ori „adevărul”, pentru a scăpa mai uşor, ei bine, adevărul nu este doar varianta mai uşoară atunci când vine vorba de subiectul unui film, ci, de multe ori, chiar varianta câştigătoare – mai ales dacă reuşim să gândim ca membrii Academiei Americane de Film. Memoriile şi filmele biografice nu sunt un fenomen recent în peisajul literar şi cinematografic mondial. Apetenţa publicului pentru poveştile adevărate”, mai ales atunci când acestea fac referire la figuri istorice sau culturale binecunoscute, nu este de azi, de ieri, însă în ultimii ani memoriile au dat cu adevărat lovitura la capitorul încasări. Operele non-ficţionale le bat în vânzări pe cele ficţionale, iar mesajul pe care această stare de fapt îl trimite scriitorilor este următorul: Dacă nu s-a întâmplat cu adevărat (de preferat, chiar ţie) nu suntem interesaţi.” Iată de ce apariţia unor false memorii nu ar mai trebui să surprindă pe nimeni, şi nici numărul mare de filme biografice apărute în ultima vreme.

În termeni simpli, biopic-ul este un film realist, centrat pe viaţa şi realizările unui singur bărbat sau ale unei singure femei, biografia lui/ei (sau un segment din aceasta) furnizând forma dramatică a operei.”1  Există însă şi filme biografice bazate pe poveşti de viaţă adevărate, centrate pe probleme de interes general sau ale unor grupuri umane (persoane transsexuale, bolnavi de cancer, imigranţi ş.a.) Faima personajului central cântăreşte în aceste cazuri mai puţin decât popularitatea problemei reprezentate cinematografic. Filme ca Boys Don’t Cry (1999), Erin Brockovich (2000), A beautiful mind (2001) sau Before Night Falls (2000) intră în această categorie, aducând pe ecran poveştile unor personaje mai puţin celebre, oameni cu calităţi excepţionale, exponenţi ai unor grupări sociale.

Ce au în comun filmele biografice, în afara calităţii de a prezenta cinematografic întâmplări reale, legate de figuri remarcabile, mai mult sau mai puţin celebre? Dincolo de acest numitor comun, există anumiţi tropi ai genului, care merită menţionaţi. Filmele biografice convenţionale au tendinţa de a trata natura umană dintr-un punct de vedere general acceptat, consideraţia principală fiind aceea că un personaj poate fi descifrat” în urma expunerii unei progresii a faptelor biografice”. În acelaşi timp, în prea multe cazuri, personajul este văzut doar ca un element important, transformator în context istoric (cultural etc.), nu şi ca un individ modelat şi constrâns de circumstanţele materiale şi sociale (de multe ori excepţionale) în care se află. Iată de ce, în multe cazuri, biopic-urile tratează superficial personajele, oferind o concepţie burgheză asupra subiectului uman şi asupra istoriei.

O altă problemă a filmelor biografice este obsesia verosimilităţii absolute”, o problemă rezultată din preocuparea fetişistă” pentru imitarea cât mai exactă a figurii aparţinând peisajului istoric sau cultural. Efectul este unul deconcertant, atenţia spectatorului ducându-se mai mult către elementele superficiale, de suprafaţă, cum ar fi cele de tip oare Cate Blanchett arată, se mişcă şi vorbeşte precum Katherine Hepburn?” Desigur că apropierea din punct de vedere fizic şi comportamental dintre personajul construit de actor şi figura istorică reprezentată nu trebuie ignorată, însă un biopic bun trebuie să ofere ceva consistent pe lângă satisfacţia imitării.

 

 

Riscurile reprezentării unor personalităţi istorice în filme biografice

 

Biopicurile care urmăresc figuri istorice – lideri politici, militari, diplomaţi etc. – nu reprezintă tocmai cea mai confortabilă categorie a genului. Orice figură istorică, mai ales dacă este legată de un episod sângeros din istoria mondială, reprezintă un subiect delicat, care trebuie tratat cu mare atenţie. Pericole sunt multe. Unul dintre este reprezentat de riscul ca filmul să alunece pe panta unui patetism exagerat, prin reprezentarea vreunei traume din copilărie sau a unui episod înălţător, care justifică transformarea personajului, după caz, într-un tiran sau într-un mare erou.

Un alt risc este acela de a înghesui prea multe evenimente sau detalii din viaţa personajului, efectul fiind de aglomerare, de lipsă de direcţie. Soluţia găsită de mai mulţi realizatori de filme biografice este concentrarea pe un singur moment major sau pe o perioadă restrânsă din existenţa personajului central: în Lincoln (2012), Spielberg se limitează la ultimele luni din viaţa lui Abraham Lincoln; în Der Untergang (2005), Oliver Hirschbiegel urmăreşte ultimele zile ale lui Hitler, în buncărul său din Berlin; în Frost/Nixon (2008), focus-ul este pe interviul post-Watergate acordat de preşedintele căzut în dizgraţie prezentatorului britanic, David Frost.

Tot din categoria “aşa nu!” fac parte filmele biografice în care personajele nu fac decât să îşi “îndeplinească destinele”, acestea fiind nerealiste şi triviale. De asemenea, realizatorii unor biopic-uri reuşite evită glorificarea (sau demonizarea) protagonistului, precum şi ignorarea defectelor şi slăbiciunilor acestuia (sau a calităţilor, în cazul antieroilor). Cheia în reprezentarea unui lider (erou/antierou) este abilitatea portretizării unei versiuni umanizate a figurii istorice, dincolo de mantia” renumelui său. În caz contrar, se produce un efect de diminuare a realismului, şi nu într-o manieră care ar putea face cinste realizatorului.

Există totuşi şi filme biografice în care figurile istorice sunt prezentate ca monştri sau caricaturi ale propriilor persoane. W (2008), al lui Oliver Stone, este un astfel de biopic. Regizorul a profitat de antipatia manifestată la scară largă faţă de George W. Bush şi a creat un personaj unidimensional, fiind influenţat, cu siguranţă, si de faptul că Bush era preşedinte în exerciţiu al Statelor Unite în timpul realizării filmului.

În principiu, un biopic nu ar trebui să ofere verdicte, să împartă oamenii în buni sau rău, acţiunile lor în corecte sau greşite, în general, să pună etichete orice fel. Frank Catrell Boyd, scenaristul britanic responsabil pentru 24 Hour Party People rezumă într-o manieră fericită menirea” filmului biografic: Este important pentru filmele biografice să pună la îndoială ideea că există o interpretare fixă a unui eveniment. Poate exista un adevăr definitiv legat de împărţirea Poloniei, însă nu şi despre o fiinţă umană.”

Din fericire, se găsesc în cinematografia mondială biopic-uri care oferă o perspectivă neaşteptată, surprinzătoare, o viziune complexă asupra unor personaje istoric mai mult sau mai puţin controversate. Mai jos sunt prezentate trei dintre filmele care privesc trei lideri celebri (pe care conştiinţa colectivă îi cunoaşte ca buni sau răi), atenţia fiind pe proximitatea faţă de latura umană a figurilor istorice din fiecare producţie.

 

 

Solntse/Soarele(2005): sacrificiul divinităţii

 

Solntse, filmul lui Aleksandr Sokurov (cu titlul internațional The Sun), se concentrează pe orele cruciale dinaintea capitulării Japoniei în Al doilea Război Mondial, precum şi pe renunţarea de către împăratul Hirohito (Issei Ogata) la statutul divin. Separat de familia sa, în aşteptarea victoriei americane, blândul împărat este încă tratat de suita sa de servitori ca un descendent al zeiţei Soarelui (Amaterasu), în timpul rutinei zilnice. Împăratul, evident afectat de situaţia poporului său, îşi sacrifică latura divină, prezentându-se umil în faţa generalului american Douglas MacArthur. Deşi rezultatul acestei întâlniri este binecunoscut, regizorul reuşeşte să pună interacţiunea dintre cei doi într-o lumină nouă.

Aleksandr Sokurov, influenţat de modelul tarkovskian – răbdător, observaţional, spiritual, rar făţis din punct de vedere politic” 2 – a creat o serie de documentare şi filme biografice dedicate unor despoţi infami ai secolului XX (Lenin, Elţin, Hitler, Hirohito). În cele mai multe dintre aceste filme, regizorul răstoarnă „formula” biopic-urilor, protagoniştii fiind prezentaţi într-o mai mică măsură ca transformatori ai istoriei, ci mai mult ca nişte accidente ale timpurilor cărora aparţin, pervertind şi fiind pervertiţi de forţe sociale obiective”.

„Sokurov îl descrie pe Hirohito, împăratul Japoniei, ca pe un copil mare, un om protejat, împovărat cu datorii istorice de avergură mondială, pentru care existenţa sa izolată cu greu l-ar fi putut pregăti”. 3 Interpretarea lui Ogata contrastează cu cea a lui Leonid Mozgovoy (Hitler în Molokh realizat în 1999, Lenin în Taurus –2001), în principal pentru că, în cazul actorului rus, personajele nu au fost gândite să înfăţişeze literalmente figurile istorice portretizate – Sokurov a optat pentru o abordare grotescă a personajelor. În cazul lui Hirohito, în schimb, a cărui imagine este mai puţin circulată, s-a născut ideea de cuplare a interpretării actoriceşti cu un context istoric plauzibil, grotescul personajului fiind atenuat, în favoarea unei forme uşoare, emoţionante de stângăcie.” Îl vedem pe Hirohito ca un om rigid, dar blând, protejat de ororile razboiului în perimetrul casei sale – buncăr, evadând doar cu ajutorul ştiinţelor naturale şi al albumului cu fotografii ale starurilor vremii (Chaplin, Marlene Dietrich, Humphrey Bogart) şi cu două fotografii cu Hitler.” 4

Sokurov evită reprezentarea episoadelor grandioase, memorabile, arhicunoscute din punct de vedere istoric, care nu îl interesează la fel de mult ca viaţa privată” a împăratului – amănuntele din culise. Demersul cinematografic al regizorului rus îl exonerează pe Hirohito de greutatea conflictului japonezo-american şi de Pearl Harbor. Regizorul a susţinut în numeroase interviuri că împăratul nu a avut niciun cuvânt de spus în cazul atacului de la Pearl Harbor, chiar dacă numeroase surse istorice indică în mod clar că acesta a aprobat operaţiunea. Deşi aceste detalii rămân controversate, totuşi, ţinând cont de rolul şi puterea armatei în Japonia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, este posibil ca puterea executivă a împăratului să fi fost cu adevărat extrem de modestă. Sokulov corelează, de fapt, ciudata alianţă dintre Japonia şi Germania lui Hitler cu faptul că împăratul ar fi văzut în agenda nazistă o sursă de putere care ar fi încetinit progresul coloniilor europene în Asia, cel puţin pentru o vreme. Niciuna din aceste explicaţii pe care regizorul le inserează în film nu justifică în vreun fel crimele Japoniei din timpul războiului, însă demonstrează cu claritate cam cât de mult şi-a dorit Sokurov să reducă din vina împăratului, să îl plaseze pe acesta într-o ligă cu totul diferită de cea din care fac parte Hitler şi Lenin. Pentru asta, regizorul rearanjează datele evenimentelor în cadrul filmului, sincronizând capitularea Japoniei cu momentul în care Hirohito renunţă la statutul său divin (care s-a petrecut de fapt la 1 ianuarie 1946, la câteva luni bune după retragerea Japoniei din război).

Unul dintre elementele cele mai puternice ale filmului constă în evitarea glorificării sau a demonizării împăratului. În schimb, regizorului îi reuşeşte o captare vibrantă a laturii umane, a vulnerabilităţii figurii imperiale a Japoniei. Ba chiar tratează cu umor unele episoade, rezultatul fiind crearea unui efect comic veritabil: de exemplu, momentul în care Hirohito rămâne singur în biroul generalului american şi crede că nu este observat de nimeni, sau episodul ciocolata” – atunci când cadoul primit de la forţele americane stârneşte atât curiozitatea servitorilor împăratului, cât şi suspiciunea că tabletele de ciocolată ar putea fi otrăvite.

„Scopul mea a fost acela de a arăta caracterul uman al împăratului. Un om de stat care a preferat umilinţa politică în faţa morţii a milioane de oameni”,5 a declarat Sokurov.

 

 

Che (2008): Hasta siempre, Comandante…

 

Înainte să ştiu ce a facut Che” Guevara, am ştiut că avea plete si barbă, că purta beretă şi fuma trabuc. Provocarea e mare atunci când ai în mână un personaj devenit legendă, căruia i s-au închinat ode şi a cărui figură a devenit logo pentru ideea de revoluţie, fiind imprimată pe tricouri şi recunoscută până şi de copii. Aşa că Soderbergh a făcut o încercare de reprezentare onestă, care până la urmă însă nu s-a dovedit tocmai cinstită: a combinat un stil auster de a relata întâmplările, evitând glorificarea căpitanului, însă în acelaşi timp a ocolit episoadele care l-ar fi pus într-o lumină mai puţin bună – perioada de după câştigarea puterii, atunci când a comandat sute de execuţii.

Sigur că văzând filmul lui Steven Soderbergh am descoperit unele detalii pe care nu le cunoşteam despre destinul revoluţionar al lui Che în Cuba şi în Bolivia, fără a afla însă mare lucru despre latura umană – cu bune şi cu rele – a celui care a fost mâna dreaptă a lui Fidel Castro în timpul revoluţiei cubaneze. Filmul, având o lungime de patru ore şi fiind astfel greu de digerat de publicul larg, a fost distribuit în cinematografe în două părţi: prima detaliază implicarea lui Che (interpretat de Benicio del Toro) în războiul de gherilă îndreptat împotriva regimului lui Fulgencio Batista, având un aer general triumfător, iar cea de-a doua urmăreşte campania eşuată din Bolivia şi executarea revoluţionarului de origine argentiniană.

Dacă Sokurov reuşeşte în The Sun să arate publicului faţa nevăzută a împăratului Hirohito, Soderbergh nu pare nici măcar că şi-a propus acelaşi lucru în legătură cu personajul său. Îl vedem astfel pe Che conducând în mod calculat grupările de gherilă, tratând bolnavii şi fumând trabuc, fără însă a ghici vreo clipă emoţiile contradictorii pe care le-ar fi putut avea în legătură cu demersul său. Astfel, realizatorii nu se departează prea mult de imaginea serigrafiată pe tricouri şi construită în capetele spectatorilor încă dinainte să vadă filmul. Che nu e prezentat ca un sfânt, dar nici nu primeşte suficiente trăsături de caracter pentru a percepe omul din spatele legendei. Deşi Benicio del Toro este carismatic şi impozant prin statura sa, forţa lui Che este eclipsată în permanenţă de forţa revoluţiei şi a luptelor de gherilă, responsabil pentru acest lucru fiind însă nu actorul, ci scenariul filmului. Opţiunea pentru un stil de filmare ciné-vérité este lăudabilă, rezultatul fiind o reconstituire a evenimentelor şi o lectie de istorie (deşi fragmentară) care surprinde evenimentele din America Latină din perioada respectivă, însă filmul nu îşi merită cu adevărat titlul Che”. Lui Che Guevara din filmul lui Soderbergh îi lipseşte carnea, e impenetrabil, vulnerabilitatea afectându-i doar corpul (crizele de astm), nu şi spiritul.

 

 

Lawrence of Arabia (1962): odiseea interioară a unui erou

 

Lawrence of Arabia prezintă povestea locotenentului englez T.E. Lawrence, care, în timpul Primului Război Mondial, a fost artizanul principal al unirii triburilor arabe împotriva turcilor, aliaţi ai germanilor. Acest film de mare spectacol şi de o frumuseţe singulară confirmă incontestabilul talent de realizator epic al lui Lean. Pornind de la destinul excepţional al unui om excepţional, el creează o gigantică frescă istorică, străbătută de un suflu eroic tonifiant, dar care nu neglijează potretul psihologic al fiecărui personaj, nici frământările conştiinţei unui erou fascinant”. (R. Lefèvre, R. Lacourbe) 6 

Lawrence (Peter O’Toole) este reprezentat în prima parte a filmului ca un tânăr cu o personalitate flamboaiantă, amator de distracţii, care nu pare să aibă prea multe lucruri în comun cu figura unui luptător, în afară poate doar de…uniformă (care nici ea nu este tocmai adecvată codului vestimentar militar, pantalonii mult prea scurţi având un efect comic). Transformarea pe care o cunoaşte personajul pe parcursul campaniei prin deşertul Arabiei este evidentă, fără a părea în niciun fel forţată, nefirească, graţie proximităţii permanente faţă de trăirile personajului – acestea sunt ţinute în permanenţă sub observaţia regizorului. Pe măsură ce armata lui Lawrence se înmulţeşte, personajul devine tot mai grandios, în acelaşi timp puterea îmbătându-l tot mai rău. Fascinaţia pentru reprezentarea cinematografică a eroului nu vine aşadar din faptul că Lawrence ne-ar fi arătat ca un sfânt; dimpotrivă, el este descris ca un om fragil, tulburat şi probabil cu nimic mai bun sau mai drept decât inamicii săi, fără ca defectele sale să îi anuleze meritele, şi nici viceversa.

Absurdităţile colonialismului şi ipocrizia războiului sunt zugrăvite din ce în ce mai evident, pe măsură ce colonelul Lawrence se îmbată tot mai mult cu succesul campaniei sale contra turcilor. Însă beţia nu este suficient de puternică pentru ca eroul să nu realizeze ororile pe care le comite: setea de sânge înlocuieşte onoarea, iar aroganţa – curajul. Trezirea la realitate corespunde unei căderi din graţia divină, descrisă graţios de David Lean. Dincolo de sentimentele anti-coloniale sau anti-război care ar putea fi extrase din epopeea lui Lean, tema cheie a acestui film a fost menită să fie dorinţa lui Lawrence de a se transforma, conform notelor scenaristului (Michael Wilson),: Un om încearcă să renunţe la identitatea sa (engleză) şi să-şi asume o altă identitate (arabă). Însă el nu poate realiza cel de-al doilea obiectiv, şi nici nu poate reveni la valorile sale anterioare. În încercarea de a sluji la doi stăpâni, Lawrence îi trădează pe amândoi.”

 

Efortul lui Lean, Sokurov şi Soderbergh (deşi într-o mai mică măsură în cazul celui din urmă) de a se distanţa de dezvăluirea adevărului absolut, alegerea unui unghi de observaţie intim, sunt elemente importante, care apropie cele trei filme. Distanţa temporală dintre Lawrence of Arabia şi celelalte două filme biografice aduse în discuţie (The Sun, Che) evaluează cu claritate intenţia deloc nouă a unor cineaşti de a depăşi abordarea unidimensională a figurilor istorice, şi de a le privi din unghiuri noi, din care eroul nu se vede sfânt, şi nici antieroul demon.

 

1

 Sicinski, Michael, TRUTHINESS IS STRANGER THAN FICTITION - The “New Biopic”, The Wiley-Blackwell History of American Film, First Edition. Edited by Cynthia Lucia, Roy Grundmann, Art Simon, 2012 Blackwell Publishing Ltd, pag. 2

2

 Sicinski, Michael, TRUTHINESS IS STRANGER THAN FICTITION - The “New Biopic”, The Wiley-Blackwell History of American Film, First Edition. Edited by Cynthia Lucia, Roy Grundmann, Art Simon, 2012 Blackwell Publishing Ltd, pag. 8

3

 Sicinski, Michael, TRUTHINESS IS STRANGER THAN FICTITION - The “New Biopic”, The Wiley-Blackwell History of American Film, First Edition. Edited by Cynthia Lucia, Roy Grundmann, Art Simon, 2012 Blackwell Publishing Ltd, pag. 8

4

 Szaniawski, Jeremi, The Cinema of Alexander Sokurov – figures of paradox, A Wallflower Press Book, Published by

Columbia University Press, 2014, pag.219

5 Szaniawski, Jeremi, The Cinema of Alexander Sokurov – figures of paradox, Wallflower Press , Published by Columbia University Press, 2014, pag.219

6

 Corciovescu, Cristina, Rîpeanu, Bujor, Cinema...un secol şi ceva, Curtea Veche, Bucureşti, 2002, pag. 264