Filmele influențează identitățile pe care ni le construim - Conversație cu Serena Bramble despre eseuri video și cinema clasic



Autor: Irina Trocan

2015-04-13



Serena Bramble e reprezentată în selecția NexT 2015 prin eseul video White Knights and Bad People, cuprins în secțiunea NexT Is Feminist, care va rula vineri, 17 aprilie, ora 20.30, la Cinema Elvira Popescu. Am invitat-o să ne spună mai multe despre eseurile video pe care le face de câțiva ani și despre perspectiva ei, ca realizator de film, critic și spectator, asupra cinemaului. 

 

Cum ai început să faci filme și, în special, eseuri video?

 

Mi-a plăcut întotdeauna cinemaul, din diverse motive; în copilărie am fost foarte timidă, introvertită (și încă mai sunt, la douăzeci și cinci de ani), așa că a mă pierde într-un film a fost o cale mult mai simplă să înțeleg oamenii decât să interacționez cu ei – plus că părinții mei n-aveau cablu TV, deci să închiriez casete VHS era cea mai bună opțiune disponibilă. Așa că întotdeauna am iubit filmul ca spectator și, în adolescență, am vrut să fiu critic de film; după ce m-am îndrăgostit de filmele din Hollywoodul clasic la șaptesprezece ani, am început să văd rolul lor în cultura noastră din perspectivă istorică. Așa că am început să fac mici montaje/fan videos și să le pun pe YouTube, iar cel mai celebru dintre ele, The Endless Night: A Valentine to Film Noir, a trezit atenția multora și mi-a deschis o grămadă de uși. Partea grozavă la eseurile video e că îmbină cele trei iubiri ale mele, montajul, scrisul și filmele. Am intrat în lumea asta în jur de 2011, când Matt Zoller Seitz m-a recrutat pentru noul lui blog, Press Play, înainte să știm cu adevărat cum se va chema, iar după asta am tot primit de lucru în domeniu.

 

Povestește-mi un pic despre eseul tău Valentine to Film Noir. M-am întrebat dacă l-ai început după o decizie spontană – și te-ai întors la noir-urile tale preferate să cauți în ele material – sau dacă ţi-ai amintit o serie de motive şi compoziţii ale cadrelor recurente?

 

Mi-a venit ideea, la început, când mergeam cu mama – care livrează ziare și lucrează după ce se lasă întunericul, când majoritatea oamenilor ori dorm, ori comit crime (sau muncesc, în cazul ei). Eram cu ea într-o noapte pe ruta ei de livrări când a pus albumul Mezzanine de Massive Attack. Piesa înfiorătoare din deschidere, Angel, cu ritmul ei, cu creșterea lentă, a avut o calitate filmică specială și, bineînțeles, ascultând-o noaptea mi-au venit mai ușor în minte imagini de film noir. Asta a fost în vara lui 2008 și, în următoarele luni, am închiriat multe, multe noir-uri, câteva pe care le văzusem și altele pe care atunci le descopeream, le-am urmărit, mi-am notat anumite replici și imagini care credeam că ar funcționa, le-am importat și am început să mă joc într-un iMovie HD. Mi-a simplificat treaba faptul că focurile de armă merg foarte bine peste bătăi de tobe.

 

 

Există vreun public pentru eseurile video, în afară de cel de pe internet – și dacă există, are reguli mai stricte? Îmi închipui că problemele de copyright pentru clipuri și muzică pot fi un obstacol, la fel ca rezoluția imaginii pentru ceva care e făcut să circule online și ajunge pe marele ecran. Văd că sunt eseuri video care fac turul festivalurilor și știu că Noaptea nesfârșită a rulat la festivalul Noir City destul de curând după ce a fost făcut.

 

Evoluția eseurilor video și aflarea veștii că The Endless Night s-a răspândit în lung și în lat au fost uimitoare – cele mai bune comentarii pe YouTube pe care le primesc sunt de la oameni care spun că au văzut filmul la un curs de Film sau de Arte la o universitate din Ivy League. Cred că sălile de curs sunt locul în care vor trăi eseurile video în afara internetului, așa cum Powerpoint-urile le-au adus studenților un fel de eseu vizual, dar eseurile video sunt mai captivante și distractive decât lecțiile cu Powerpoint-uri. Videoeseiștii trebuie să adere la reguli stricte de copyright și să se asigure că eseurile lor sunt conforme cu ce numim Fair Use doctrine, care declară că materialul protejat de drepturi de autor poate fi folosit dacă e într-un context educativ. Asta înseamnă că putem folosi doar muzica luată din filmele/clipurile/interviurile din care extragem, iar eu, una, sunt sârguincioasă cu citarea lor la sfârșitul eseurilor mele. Sunt multe montaje în lumea largă care nu respectă această prevedere și am auzit tot felul de povești horror, dar sper și cred că deținătorii drepturilor de autor înțeleg că multitudinea de videoeseiști și de oameni care postează fan videos pe YouTube nu fură din proprietatea lor, ci chiar o promovează – dacă aș avea un dolar pentru fiecare ocazie când m-a întrebat cineva de un clip din Criss-Cross în videoul meu despre noir-uri, mi-aș putea plăti singură facultatea.

 

Mai e actual noir-ul? Rezonează cu prezentul mai bine decât alte genuri predominante la Hollywood de la sfârșitul anilor '30- începutul anilor '40 ca western-urile sau comediile sofisticate (screwball)? Aș zice că e omniprezent măcar din punctul de vedere al iconografiei, dar ar putea să fie o miză mai mare, ar putea avea o sensibilitate modernă de negăsit în genurile  contemporane cu el.

 

Cred că noir-ul e încă în mare măsură prezent în cultura americană. Cu siguranță, e discutabil când a început cu adevărat și când s-a sfârșit noir-ul, dar am simțit întotdeauna că a apărut în al Doilea Război Mondial și s-a încheiat la mijlocul anilor '50, perioadă care acoperă un teritoriu moral foarte instabil, cu fantomele războiului și apoi suspiciunea McCarthyism-ului și listele negre. Generația mea, în Statele Unite, e în mod evident definită de evenimentele de la 11 septembrie și urmările lor cu Războiul contra Terorii, lucruri care au adus înapoi aceeași ambiguitate morală, a ocolirii Visului American, dacă a existat vreodată cu adevărat. Filme moderne cu elemente de noir care aduc omagii trecutului, fiind în același timp cu totul contemporane, sunt, printre altele, Zodiac (un film polițist despre un rău necunoscut, imposibil de definit), Gone Girl (aducând iconografia de femme fatale în chestiunea centrală a încercării de a defini căsătoria) și Nightcrawler (exploatarea ca mijloc pentru împlinirea Visului American). Pentru că filmul noir îndrăznește să arate straturile mai adânci ale identității umane și ale Visului American, cred că locul lui în istoria modernă a filmului va fi în siguranță încă ceva vreme, măcar din cum dă de înțeles vechea zicală: cinismul îmbătrâneşte mai bine ca sinceritatea.

 

Eu, personal, m-aş bucura să văd că revin la modă comediile screwball. Deşi filmele noastre au fost indiscutabil invadate de imagini cu nuditate şi sex şi chiar dacă ideea de căsătorie s-a schimbat de când se făcea The Philadelphia Story, felul în care ne îndrăgostim e destul de asemănător. Cea mai mare plăcere la comediile romantice screwball e cum ne subminează noţiunile despre ce constituie o naraţiune reuşită: un indicator standard pentru un regizor bun e că arată în loc să povestească, dar la comediile sofisticate contează mai mult ce se spune – sau ce nu se spune, mai precis sentimentele personajelor – decât ce se arată – sau ce nu se arată, adică sexul. Comediile screwball şi comediile, în general, nu au foarte des o organizare vizuală interesantă sau identificabilă, cum are filmul noir, dar un lucru pe care îl observ întotdeauna la filmele acelea vechi şi cred că lipseşte din orice definim astăzi drept „chimie” între actori moderni e că Rosalind Russel și Cary Grant ocupau același spațiu vizual,  același cadru în His Girl Friday așa cum nu se mai întâmplă în stilul actual de editare, mai rapid, plan/contraplan. Poți într-adevăr să vezi un cordon ombilical între protagoniștii unei comedii romantice de-atunci, care e mai greu de văzut azi.

 

Lucrul la eseurile video e o formă de a-ți exprima iubirea pentru filme sau ar putea evolua într-o activitate autonomă? Dacă ai fi angajată să faci un eseu despre un subiect anume, ai fi dispusă să explorezi o zonă de cinema care până atunci ți-era necunoscută?

 

Absolut, e un fel de a explica, uneori non-verbal, iubirea mea pentru filme și aprecierea pentru filmele bune, sau de a explica ce e în neregulă cu filmele proaste. Deși familiaritatea cu filmele din care extrag și aprecierea lor de dinainte îmi scurtează timpul de documentare, îmi place enorm să explorez filme și seriale TV noi și accept întotdeauna provocarea să-mi ies din zona de confort și din ce văd de plăcere – în fiecare an pentru Noir City, Eddie Muller îmi înmânează programul și uneori niște DVD-uri și îmi spune să îmi fac de cap. Uneori descopăr un film cu adevărat extraordinar pe care nu l-am mai văzut niciodată, precum Woman on the Run, care a fost proiectul de restaurare de anul acesta pentru Film Noir Foundation și l-am inclus în materialul pentru gala de deschidere a ediției 2015.

 

Tot mai mulți oameni fac eseuri video, iar subiectele și tehnicile lor sunt foarte diferite. Ai spune că există o comunitate de realizatori de eseuri video, eventual grupați în jurul unor canale precum blogul IndieWire, Press Play, sau e mai degrabă un grup dispersat?

 

Montajul de film e un mediu foarte solitar, înseamnă să stai la computer ore în șir, deci e foarte ușor să rămâi un lup singuratic și chiar mă consider în mare măsură introvertită; dar ce e grozav la internet e cum unifică oamenii cu interese artistice în ce privește networking-ul profesional (tragedia în privința internetului e cât de des e confundată coeziunea cu intimitatea adevărată). Mi-am făcut multe contacte via Facebook, am început colaborări la eseuri video, am luat aminte de colegi videoeseiști, unii dintre ei lucrând pentru aceleași canale de difuzare ca mine, doar că niciodată nu ne-am întâlnit în persoană. De fapt, chiar urmează să particip la un festival de film unde voi fi într-un panel cu alți videoeseiști pe care îi știu din auzite sau cu care sunt prietenă în social media de ani întregi, dar niciodată nu ne-am întâlnit – inclusiv Nelson Carvajal și Kevin B. Lee; ar trebui să fie distractiv să apară patru videoeseiști împreună în aceeași cameră.

 

 

Am fost impresionată să văd videoul White Knights and Bad People în principal pentru că explorează calea mai puțin bătută a realizării de eseuri video, prin faptul că montează laolaltă fragmente de film conform unei poziții politice/ideologice. Are, de asemenea, o abordare sofisticată pentru că pretinde că filmele care arată respect pentru femei (idealizate) nu sunt neapărat feministe. E posibil ca eseurile video să deschidă posibilităţi noi pentru critica ideologică? Faptul că sunt produse audiovizuale înseamnă, cel puțin, că face imposibilă reiterarea unor convingeri care n-au fost chestionate – un lucru care, în opinia mea umilă, nu poate decât să revigoreze o formă de discurs asociată cu universitatea și cu cititorii de nișă.  

 

Cu siguranță, îmi doresc ca eseurile video să îndrăznească să-și asume o poziție politică/ideologică mai clară. Ar fi fost simplu să redactez materialul White Knights sub formă de eseu scris, dar cred că a vedea direct respectivele clipuri montate împreună îl face mai puternic și provocator. Filmul ar trebui să provoace, pentru că e o parte atât de importantă a culturii noastre, cum ne consolidăm propriile identități imitând ce vedem pe ecran. Și adesea, te poți confrunta cu o idee foarte naivă difuzată unui public foarte larg, ca în cazul White Knights – urăsc de multă, foarte multă vreme tropul înscenării unei încercări de viol cu unicul scop de a da ocazia unui erou să vină să salveze domniţa, dar a fost urmarea imediată a deja rău-famatei scene din Game of Thrones – în care o scenă de viol, schimbată în adaptare dintr-o scenă consensuală din roman, a fost negată ca atare de creatorii ei și de staruri – cea care m-a îndemnat să încerc să-mi exprim frustrarea cu acest trop. Roger Ebert a spus cândva că e împotriva cenzurii sub orice formă, pentru că credea că o să existe un realizator de film, undeva în lume, care va lua un subiect tabu și îl va transforma în ceva plin de considerație și de sens. Rezonez cu sentimentul – în timp ce însăși această libertate artistică uneori produce capodopere înrădăcinate în naivitate morală precum Nașterea unei națiuni de D. W. Griffith și Triumful voinței de Leni Riefenstahl, cel mai mic efort pe care îl putem pretinde de la spectator e să își dea seama la ce e expus și să înceapă un dialog în loc să consume pasiv ficțiunea pe post de adevăr, acceptând că suntem definiți de ce vedem.

 

Credit Foto: Lynne & Janelle Fried