Filme TIFF - Franciza Alien - Despre oameni şi zei



Autor: Georgiana Muşat

2017-06-01



Au trecut 38 de ani de la lansarea primului film din franciza SF/Horror Alien, care a trecut prin mâinile multor regizori deja canonizați între timp, însă rămâne în mare parte emblema lui Ridley Scott, a scenaristului Dan O’Bannon și a lui H. R. Giger. În paragrafele următoare, voi vorbi despre felul în care se reflectă biomecanica lui H. R. Giger în acest univers și voi analiza traseurile familiare ale francizei (prezența eroului feminin și subtema demiurgului rău), care se păstrează și în noul Alien: Covenant (r. Ridley Scott, 2017).

Necromicon IV

Giger’s Alien

În scenariul lui Dan O’Bannon (Total Recall, 1990; Dark Star, 1974), Alien trecuse prin diverse forme, dar ideea de bază era actul sexual între om și extraterestru. O’Bannon era obsedat de o creatură monstruoasă care violează un membru al echipajului Nostromo, ca mai apoi să îi fugărească și ucidă pe ceilalți. Pentru aceasta, artistul elvețian H. R. Giger, cu care mai lucrase și la ecranizarea nerealizată a lui Dune (care trebuia să fie regizată de Jodorowsky), era candidatul ideal, îndeosebi datorită uneia dintre picturile sale emblematice, Necronom IV, în care schița creatura care a primit denumirea de xenomorph și care va deveni în timp vedeta francizei. Practic, baza estetică a lui Giger era biomecanica, o împletire între o viziune post-umană, industrializată și o sexualizare grotescă, cu aluzii evidente la corpuri genitale masculine (în cazul xenomorph-ului, vorbim despre un trup insectoid, cu un cap alungit, în formă de falus, format exclusiv din oase și încheieturi fixe). Aceste ființe nu au ochi, pentru că, așa cum afirmă și Giger în documentarul regizat chiar de el din 1979, le va fi imposibil victimelor sale să-și dea seama dacă sunt priviți în ochi sau nu; mai mult decât atât, surpriza vine odată ce-și dezvăluie dinții fioroși și lungi, deschid gura și de acolo iese lent o altă gură prelungită cu altă pereche de dinți ascuțiți. Xenomorph-ul se mișcă de obicei prin guri de aerisire, tuneluri subterane, spații înguste și umede, unde-și poate camufla cu ușurință trupul gri metalic. Aici își aduce victimele și le organizează în grămezi prinse ca-ntr-o pânză de păianjen, unde sunt lăsate să agonizeze și să moară. Și moartea este inevitabilă, pentru că xenomorph-ul este greu (dacă nu imposibil) de ucis, singurul lucru care-l sperie fiind focul, dar nu răspunde dacă este împușcat/tăiat. Ba dacă este rănit, nu lasă sânge, ci eliberează un lichid acid care pârjolește orice material, oricât de rezistent, formând găuri pe toate nivelurile navei. Astfel, tot ceea ce poate face un om aflat în fața creaturii este să fugă și să se ascundă de ea. Chiar și atunci când echipajul rămas reușește să pătrundă pe o navă de salvare și se îndepărtează de nava-mamă, monstrul se află deja la bord sau prins de una dintre ușițele de intrare.

Giger se va ocupa atât de decoruri, cât și de costume, pe care le va realiza după modelul picturilor sale deja consacrate (nava unduită; interiorul navei care seamănă cu o peșteră; ouăle care își așteaptă gazdele umane, în formă de cruce). Pentru costume, apelează la metode cât mai neconvenționale, îmbinând plasticul, cartilagii făcute din prezervative și cranii umane. Giger folosește și o serie de imagini care fuseseră destinate lui Dune, cum ar fi acel decor exterior care aduce cu un sfinx (aluzii la piramidele egiptene și la perfecțiunea chipului uman) și la diverse temple destinate unor zeități necunoscute. Kristian Williams numește acest univers used future în video-eseul său dedicat lui Alien.

 Sigourney Weaver

Personajul feminin. Forme de violență

La nivel de construcție, franciza Alien n-a fost gândită inițial ca fiind condusă de un erou feminin; Weaver se alătură proiectului pe parcurs, din dorința lui Ridley Scott; de altfel, traseul personajului ei în interiorul francizei e foarte interesant: în filmul din 1979, se distinge treptat, pe măsură ce toți căpitanii provizorii ai navei mor pe rând și Ripley ajunge in charge, iar începând cu Aliens (r. James Cameron, 1986), continuând cu Alien3 (r. David Fincher, 1992) și Resurrection (r. Jean-Pierre Jeunet, 1997), Ripley e figura centrală a francizei, succedată de Noomi Rapace și Katherine Waterston. Atât Rapace, cât și Waterston joacă femei care își pierd partenerii în misiunea spațială (ba chiar Branson, soțul celei din urmă, nici măcar nu se mai trezește din capsulă), sunt însingurate și vulnerabile, și deci un target pentru a perpetua specia extraterestră. După cum explică și Jeremy Carr, în construcția de personaje feminine se evită clișeele americane, însă, pe de altă parte, regizorii se folosesc de maternitatea personajelor ca un motor al narațiunii - cu alte cuvinte, tema maternității este prezentă peste tot (nava-mamă e numită generic ‘mother’), Ripley are o traumă a pierderii unui copil, Dr. Shaw este infertilă, pe când în Covenant, premisa o reprezintă o navă colonizatoare ticsită de cupluri. Or, actele sexuale heterosexuale care apar de obicei (arătate sau sugerate) duc de fiecare dată la o sarcină, pentru că de obicei bărbatul se infectează la câteva ore înainte. Ideea rape-ului între specii e cu atât mai disturbing cu cât nici măcar nu trebuie să existe un contact între xenomorph și femeie, însă violul există pentru că bărbatul este purtătorul virusului (și moare a doua zi după). Cealaltă formă de contact dintre om și extraterestru e face-hugger-ul, al cărui mecanism e destul de simplu: monstrul se fixează pe fața victimei și o imobilizează perfect, însă gazda continuă să trăiască într-o stare vegetativă. Monstrul pur și simplu intră pe gura victimei și rămâne acolo până ce își fixează sarcina. Victima își continuă apoi existența ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, pentru că nu mai dă vreun semn de boală. Câteva ore mai târziu, monstrul iese din pieptul său (sau din abdomen), omorându-și pe loc gazda. Ben Simington vede în această ieșire triumfală și plină de gore a monstrului o influență a picturilor lui Francis Bacon, cu precădere Three Studies for Figures at the Base of a Crucifixion, din 1944, precum și a lui Shivers al lui Cronenberg (1975), în care se face uz masiv de body-horror. De precizat este faptul că Ridley Scott nu va face niciodată concesia de a explica felul în care cresc și fecundează creaturile sale, ci ne arată momente diferite din evoluția lor; multe dintre informații rămân încă un mister pentru spectatori (cum ar fi simpla apariție a acestor creaturi sau faptul că trimit semnale pentru a fi găsite și a ataca posibilii vizitatori).

         Prometheus

Demiurgul rău și omul ignorant

În interiorul francizei, abordările regizorilor au fost cât se poate de diferite: primul sequel, Aliens (Cameron) era action-driven, montat alert și cu clișee asumate. Alien3 se îndepărtează masiv de conceptul inițial, xenomorph-ul arată mai curând ca o târâtoare, unde coada e elementul său central; aici, reprezentările sunt mai puțin grafice, ba chiar CGI-ul folosit e aproape ridicol; de altfel, xenomorph-ul apare de foarte puține ori, și atunci când e vizualizat la plan întreg sau în cadre mai largi e cât se poate de easy to digest, ceea ce contravine cu întreaga idee a francizei. Într-adevăr interesant e că Fincher e mai atent la portretizarea spațiului ca un purgatoriu - o închisoare post-industrializată, formată din tuneluri înguste, prăfuite și alunecoase, pline de fum și umezeală, în care prizonierii încep să se izbăvească pe rând. Alien: Resurrection pune accent pe umanizarea robotului (Call, interpretată de Winona Ryder) și mecanizarea lui Ripley, care e readusă la viață la 20 ani de la moarte cu scopul de a servi armatei. Atmosfera de la care pornește Ridley Scott în primul Alien este rece, lentă, o așteptare care se prelungește nesperat de mult, făcând ca oroarea să vină tocmai din faptul că spectatorului nu i se livrează pastilele progresiv, ci îl copleșesc dintr-o dată. Cumva, acest tipar se păstrează și în Prometheus (2012) și Covenant (2017), iar când o face, Scott de obicei inserează un subplot al demiurgului rău.

Această preocupare constantă a regizorului față de originile omenirii și față de tema creației nu a mai fost exploatată de nimeni altcineva din franciză, cel puțin nu cu aceeași implicație morală. Scott își propune să nuanțeze personajele cu un soi de blind faith (o credință de netăgăduit, Elizabeth Shaw are o cruciuliță), iar același lucru se întâmplă și cu automaton-ul lui Fincher (Call e un robot care se închină și spune rugăciuni), pe când sinteticii dezvoltă pe parcurs o dorință nebănuită de a prelua controlul și de a crea, la rândul lor, viață (sau măcar artă). Aceste căutări ale originilor lumii umane se inspiră și de la concepțiile post-umane ale lui H.R. Giger, care dezvoltase o obsesie pentru arheologie și egiptologie. De cele mai multe ori, capsulele în care stau membrii echipajului pentru a-și efectua lungile perioade de somn sunt construite pe modelul unor sarcofage care să conserve spiritul și trupul intacte. Acesta este și modul în care David (fratele geamăn mai rău al lui Michael Fassbender) ajunge să întâlnească un prim exemplar creator în Alien: Covenant. Trezit la viață, el începe să ucidă mecanic totul în jurul său. În toate încercările umanoizilor de a-și găsi părinții, ei întâlnesc tot felul de obstacole: vegetația din Covenant este contaminată cu germeni extratereștri și se ascunde în spatele unor peisaje familiare (copaci înverziți, pârâuri, plante luxuriante), transformând orice vizitator într-o gazdă purtătoare de viață extraterestră. Practic, teza lui Alien este că toate aceste expediții sunt niște cutii ale Pandorei menite să fie deschise la un moment dat pentru a transforma omenirea într-o colonie străină, care așteaptă latent la capătul celălalt al universului.

Alien

Fără îndoială, portretizarea populației majoritare de pe nave este una derivată din filmele slasher, în care personajele mor pe rând și se triază până ce cel mai puternic reușește să supraviețuiască (ceea ce ar face personajele feminine niște femele-alfa). Pornind de la asta, primii care pier sunt membrii lași ai echipajului, care tratează misiunea superficial, fumează cu casca spațială pusă sau își neglijează intenționat datoria. Se poate observa cu ușurință că umanitatea nu e niciodată idealizată, însă prin felul în care vizualizează moartea personajelor sale simțim că Ridley Scott (mai ales prin Prometheus & Covenant) avertizează spectatorul că execută un act justițiar/spectacol pedepsindu-i pe oameni cu morți rapide și grotești, în numele său ori în numele unei posibile divinități.