Festivalul Internațional de Film de la Rotterdam pe fast forward



Autor: Irina Trocan

2017-03-06



Festivalul de Film de la Rotterdam – care, între 25 ianuarie și 5 februarie 2017, și-a desfășurat a 46-a ediție – e probabil cel mai bun loc pentru cine a vrut să vadă Manifesto de Julian Rosefeldt într-o sală de cinema. Un film în același timp erudit și ireverențios la adresa istoriei artei, Manifesto o arată pe Cate Blanchett în ipostaze diverse: de la clasă & îmbrăcăminte radical diferite, la accent și manierisme, și ocazional cu sexul schimbat. Fiecare nou personaj (dintre care două comunică unul cu altul, spunându-și „Cate”, într-o transmisiune TV) recită câte un manifest pe vremea lui celebru, într-un fel care îl adaptează (cât de cât) la noua situație dramatică: Blanchett e când o coregrafă dându-i trupei instrucțiuni, când o învățătoare predând elevilor (principiile Dogma `95, dintre toate lucrurile de învățat la școală) sau o participantă îndoliată la o înmormântare care se lansează într-o apărare înfocată a arbitrarității dadaiste. Fragmentele – care au fost proiectate inițial ca instalație, și apoi montate într-un lungmetraj – sunt în același timp reiterări captivante și entertaining a ceea ce au crezut odată un grup de artiști despre scopul artei în lume și o subtilă bagatelizare a manifestelor (oricum, cât de în serios mai poate lua cineva ce-a zis Kazimir Malevici în 1915?). Fiecare personaj e și o formă de profiling a manifestului pe care îl recită, încât nu mai e vorba de un adevăr absolut despre ce ar trebui să fie arta în întregime, ci o perspectivă a unui vorbitor anume livrată cu foarte, foarte multă punere în scenă.

Spuneam că IFFR e cadrul ideal pentru Manifesto  pentru că e un amestec reușit de seriozitate arthouse și sensibilitate pop; un termen cu care descriu asta organizatorii IFFR e cel de „sandwich festival” – filmele dificile sunt încadrate de filme intens promovate și care au șanse mai mari să atragă publicul larg; sau invers, filmele pentru spectatori non-nișați sunt flancate de altele care n-ar putea rula decât sub o formă de curatoriat ca aceea a festivalului de la Rotterdam. Rat Film de Theo Anthony, un film-eseu care a rulat în cadrul secțiunii competitive Bright Future, e un exemplu care solicită (și răsplătește pe măsură) disponibilitatea spectatorilor pentru experiment. Începe ca un documentar despre problema șobolanilor din Baltimore, dând informații despre măsurile de control împotriva lor de-a lungul deceniilor. Ce seamănă (până la un punct) cu forma clasică de documentar e faptul că include filmări cu echipa de deratizare (Rat Rubout crew) în care cuprinde strategiile și comentariile lor, petrecând destul timp cu ei încât să nu fie doar talking heads, ci să se contureze ca subiecți autonomi ai (cvasi-)documentarului. Doar că, după prima parte în care discută despre șobolani, filmul ia o turnură neașteptată și intră mai adânc în probleme rezidențiale. Odată ce se stabilește că invaziile șobolanilor se leagă direct de structura și canalizarea clădirilor, devine pe nesimțite un film politic despre cine, unde locuiește în Baltimore și ce (lipsă de) confort se asociază cu asta. Apelând la informații, hărți și o reconstituire tip Google Street View a diferitelor cartiere cu populație afroamericană, printr-o paralelă în același timp convingătoare și plină de patos retoric, ajunge la supraaglomerarea urbană din aceste cartiere. Situația populației (predominant afroamericane) sărace devine încă una dintre problemele de urbanism pe care cei privilegiați încearcă să le măture sub covor, bazându-se pe date puține și proaste, încă una dintre problemele din Baltimore pe care conducerea orașului nu ia măsuri să o rezolve. Theo Anthony creează legături noi – și incomode – într-o plajă a subiectelor la care umanismul elitist de festival (pentru care problemele vin din firea umană, nu din structurile sociale) se încumetă foarte rar.

La polul opus al tematicii, într-o lume – la propriu – de basm, se află Belle dormant de Adolpho Arrieta, o variațiune contemporană pe tema Frumoasei adormite. Povestea e cea cunoscută, cu câteva detalii specifice: alesul ei (Niels Schneider, actorul-fetiș al lui Xavier Dolan) e răsfățatul prinț al Regatului Letonia (care, aflând legenda fetei, își așteaptă momentul de salvator și o caută cu elicopterul), zâna care i-a ușurat blestemul fetei are o viață dublă în lumea globalizată și lucrează pentru UNESCO, iar în secolul în care pădurea fermecată și toți locuitorii ei au înghețat, pe deasupra lor s-a făcut un culoar de trafic aerian. Aproprierea basmului de către Arrieta într-un film arthouse francez nu e nemaivăzută – în 2010, cineasta Catherine Breillat a făcut pentru televiziune versiunea ei, La belle endormie, care funcționează pe mai multe paliere de interpretare –, dar și această repovestire are momente fermecătoare: când zâna cea rea își face apariția la botezul prințesei cu o bombăneală de mătușă uitată, când toți supușii regatului din pădure încremenesc în cele mai ridicole ipostaze – la fel, și broaștele din fântână – sau prințul Letoniei trebuie să le explice tuturor celor redeșteptați ce face camera de la smartphone. Tot în rândul adaptărilor (foarte) libere intră Hermia & Helena de Matías Piñeiro, despre o tânără rohmerian-cerebrală (Agustina Muñoz) venită cu o bursă în New York City ca să traducă A Midsummer Night’s Dream. Pentru că se mută în apartamentul unei prietene, primește periodic ilustrate de la o prietenă a acesteia (Mati Diop) care bate un drum lung să o viziteze, fără să aibă o adresă de retur la care să îi scrie să o anunțe că cea pe care o caută a plecat deja. Filmul lui Piñeiro e structurat în funcție de întâlniri care întotdeauna duc la mici transformări, ale unor personaje care sunt mereu pe picior de plecare sau nou-venite; e cu totul meritul actorilor că reușesc să le dea consistență și complexitate personajelor din câteva întrevederi în fugă.

 

 

Yourself and Yours de Hong Sang-soo și Marjorie Prime de Michael Almereyda sunt două filme diferite ca ton – primul e cu personaje excentrice și predispuse la gafe; al doilea e cu membrii unei familii care fac tot ce ține de ei să-i păstreze unitatea și bunăstarea – și ca structură: Hong Sang-soo are o serie de scheciuri umoristice, Almereyda are o premisă SF pe care o tot extinde ca să speculeze cum ar funcționa concret. Ambele se bazează foarte mult pe dialog (Marjorie Prime e adaptat după o piesă de teatru de Jordan Harrison, iar celălalt e vorbit mult pentru că Hong Sang-soo e Hong Sang-soo). Însă, văzute unul după altul la Rotterdam, tema comună – faptul că imaginea despre ceilalți ne-o facem preluând mult din mărturiile celor din jur – le face interesante de comparat. În Marjorie Prime, după ce Marjorie (Lois Smith) rămâne văduvă, familia comandă un înlocuitor pentru a-i ține de urât – o hologramă înzestrată cu inteligență artificială care are grijă de ea și copiază înfățișarea soțului, cu câteva decenii înainte de moartea acestuia. Ce știe Walter Prime (Jon Hamm) despre căsătoria pe care o prelungește e suma amintirilor pe care le adună de la Marjorie, de la fiica ei (Geena Davis) și partenerul acesteia (Tim Robbins). E clar de la început că noul Walter e conceput așa cum vrea Marjorie să și-l amintească, dar prin faptul că asimilează informațiile celorlalți și devine el însuși parte din familie, primește la rândul lui puterea să transmită mai departe cum vor fi ținuți minte cei din jur.  Yourself and Yours începe cu o discuție între doi bărbați, dintre care unul îl avertizează pe celălalt că prietena lui, Min-jung (Lee You-young), l-a mințit când i-a promis că va bea mai puțin, pentru ca mai apoi să se îmbete fără măsură în văzul lumii. Urmează o discuție (degenerată în ceartă) între acesta și Min-jung, în care fata neagă că povestea e adevărată, ceea ce nu face decât să-l irite mai tare că ea nu își recunoaște vina; Min-jung e la rândul ei iritată de lipsa de încredere și propune să se despartă. Mai departe, nu aflăm niciodată dacă fata din bar chiar a fost Min-jung sau prietenul care o pârăște o confundă sau minte. Ce se întâmplă mai departe, dimpotrivă, are scopul de a ne deruta și mai rău: Min-jung (sau poate Lee You-young în rolul unui alt personaj) e abordată într-un bar de cineva care (crede că) o recunoaște; întâi, fata spune că nu cunoaște nicio Min-jung, apoi că e geamăna ei identică, dar n-a mai vrut să deschidă subiectul pentru că sunt confundate tot timpul și s-a săturat. Tipic pentru Hong Sang-soo, filmul se joacă cu așteptările și obișnuințele noastre de spectator (dacă arată la fel și oamenii îi spun Min-jung, ea trebuie să fie, nu?), jonglând abil cu confuzia personajelor și cea a spectatorilor, care uneori nu primesc nici ei destule informații să înțeleagă cine minte sau cine se poartă neadecvat.

Între multe experimente narative la care poți pierde șirul dacă clipești într-un moment important, cineastul hongkong-ez Johnnie To prezintă o alternativă binevenită de what you see is what you get: Three e plasat într-o secție de neurochirurgie a unui spital, unde poliția le suflă în ceafă medicilor ca să poată ține sub supraveghere un infractor care tocmai a fost internat aici. Un polițist altfel destul de ineficient (Louis Koo) o presează pe Dr. Tong să-și țină pacientul izolat până la operație, pentru că altfel complicii lui ar putea afla ce i s-a întâmplat și pe cine trebuie să se răzbune. Johnnie To renunță la convenția multor filme de acțiune conform căreia poliția are dreptatea de partea ei și mijloacele cele mai bune de a rezolva situația, dar altfel lucrează cu multe convenții bine orchestrate: ceilalți pacienți de la neurochirurgie sunt caracterizați destul de viu cât să „joace” în ducerea mai departe a intrigii; villain-ul fluieră cu subtext din Eine kleine Nachtmusik; infractorii se infiltrează printre oamenii din sala de așteptare; și, nu în ultimul rând, totul se încheie cu o secvență ultra-lungă de confruntare în slow motion pe care John Woo însuși ar fi gelos. Ca totul să fie mai spectaculos, To și-a pus actorii să simuleze slow-motion-ul când filmau (de fapt, distribuția din Belle dormant probabil ar avea ce povesti cu ei la afterparty), încât el se poate juca cu ce se sparge sau explodează în fundal.

 

 

Două filme sângeroase în care personajele principale sunt fete vor să complice presupusa opoziție masculin/feminin, acțiune/pasivitate. La región salvaje/The Untamed de Amat Escalante începe ca o dramă conjugală complicată de sărăcia și homofobia dintr-o provincie mexicană. Alejandra (Ruth Ramos) e căsătorită cu un bărbat tradițional-autoritar, Ángel, care face glume cu fiecare ocazie pe seama fratelui ei gay. E șocată când descoperă că cei doi aveau de fapt o aventură, și asta cu atât mai mult cu cât află când fratele ei e găsit mort în circumstanțe care indică o crimă; Ángel e principalul suspect. Între timp, în viața familiei a apărut Verónica (Simone Bucio), o femeie fără atașamente; ea pare să știe un loc misterios din apropiere în care a căzut un meteorit și au început să se întâmple lucruri paranormale. Ultima jumătate a filmului e un body horror cronenbergian în care Alejandra se redescoperă, Verónica devine tot mai suspectă și moartea de la începutul filmului e pusă în lumină de evenimente violente noi. Ce îmi permit să mai divulg e că mai apare în film o creatură-monstru despre care se spune că nu oferă decât plăcere, doar că, nu-i așa?, niciodată nu e atât de simplu.

Raw/Grave de Julia Ducournau e o altă poveste despre cum pubertatea transformă fetele în niște mici monștri, la fel ca scurtmetrajul Junior (2011) al aceleiași regizoare și cu aceeași protagonistă, Justine (Garance Marillier); e totodată apropiat tematic de un film polonez recent, Córki dancingu/The Lure, cu două sirene adolescente ale căror colți sunt pe atât de ascuțiți, pe cât le sunt cozile de netede și lucioase. Acum, că am stabilit că tropul de frumoasă adolescentă carnivoră o duce bine prin festivaluri, să revenim la Grave: Justine e vegetariană și se pregătește să devină veterinar, până când ajunge accidental să consume carne și ceva în interiorul ei e eliberat ireversibil (nu inventez eu, așa e în film). Talentul lui Ducournau e să oscileze constant între a o arăta pe Justine ca fragilă și neputincioasă și apoi ca pe o forță de neoprit, iar Marillier e destul de unselfconscious încât să-i iasă personajul. Raw are destule momente de low budget horror eficient pe măsură ce oops-urile protagonistei au consecințe tot mai mari. Față de La región salvaje, libertatea de interpretare și ambiguitatea narativă sunt mai mici – e o poveste vag metaforizantă și moralizatoare despre ce se întâmplă cu fetele când devin femei, iar cele mai puternice reacții provocate de film spectatorilor sunt tot instinctuale.

Filmul de închidere al IFFR 2017 a fost unul mai optimist în privința relației dintre sexe: 20th Century Women de Mike Mills. Dorothea (Annette Bening) își crește singură fiul, Jamie (Lucas Jade Zumann), în Statele Unite ale anilor `70 și ajunge să creadă că nu-l poate educa de una singură, dar nici să-i forțeze prietenia cu orice bărbat din preajmă nu e o soluție. Apelează la o femeie mai tânără ca ea (Greta Gerwig, roșcată, traumatizată și fană Talking Heads) și la o fată (Elle Fanning) de vârsta băiatului ei, care e promiscuă, dar neinteresată de Jamie, să contribuie la educația lui. 20th Century Women e un film de ficțiune cu un aer puternic de autobiografie – măcar în sensul că plot-ul nu e mai influent ca vremurile în formarea personajului principal – și centrat într-o perspectivă masculină, dar cu mare afecțiune față de protagoniste (bonus: are mai multe discuții teoretice despre feminism decât majoritatea filmelor recente făcute de femei care au ajuns la fel de populare). Reluând conceptul de sandwich festival după care e structurat IFFR, termenul nu e unul peiorativ: 20th Century Women demonstrează că și atunci când promovează filme cu convenții mainstream, cum e formatul de coming- of-age film și prezența unor actori foarte cunoscuți, poate alege foarte bine.