Festivalul de Film de la Sarajevo - Cu și despre burghezie



Autor: Flavia Dima

2017-08-15



Cum la Sarajevo avem program de la 9 dimineața până spre miezul nopții, zilele acestea voi lăsa niște notițe și impresii rapide despre cele mai faine filme pe care am reușit să le prind. În primul număr, două filme venite din competiția principală de la Cannes, care aruncă cu săgeți veninoase direct în inima complicată și întunecoasă a burgheziei: The Square și Happy End.

 

The Square (r. Ruben Östlund)

The Square

Deși s-ar putea să risc cu asemenea afirmații, nu știu dacă de la Buñuel încoace a mai existat un regizor atât de abil în dezmembrarea meticuloasă a haute bourgeoisiei precum Ruben Östlund – după briliantul Force Majeure (2014), Östlund revine cu primul său film în limba engleză: The Square, un safe-space virtual, crestat în pavajul din fața palatului regal din Stockholm, în care trecătorii pot intra ca să ceară ajutorul oamenilor dimprejur, care, conform regulilor instalației, devin astfel obligați să-și ajute semenii. Știindu-l pe Östlund, evident că totul este o șaradă. Protagonistul Christian, curator-șef al muzeului de artă contemporană, este extrem de abil în a folosi un limbaj care să gâdile urechile intelighenției burgheze și studențimii cu înclinații de stânga, dar viața lui personală și conduita sunt fix opusul: între serate fantastic de scumpe și decadente, zilele în care are în custodie fiicele lui și casual sex, Christian pare desprins din versurile formației Blur.

Pretexul sub care se desfășoară acțiunea (anume, delicioasa și dezastruoasa decădere a curatorului) este belicos: după ce i se fură telefonul într-o piață publică ca urmare a unei păcăleli, Christian își localizează telefonul prin satelit cu ajutorul unui intern și lasă o scrisoare de amenințare în toate cutiile poștale ale blocului de banlieue în care se află telefonul. În paralel, se pregătește vernisajul instalației din titlu - iar o serie de neatenții comise datorită telefonului furat vor aluneca la vale ca un bulgăre care va mătura toată imaginea lui impecabilă. Östlund contrapunctează periodic acțiunea principală a filmului cu diverse personaje care pot fi recunoscute pe străzile oricărei metropole: persoane fără adăpost, drogalăi strung-out sau voluntari cu clip-boards care agasează trecătorii pentru donații. Deși la un moment dat pare că filmul devine prea încărcat de subplot-uri, scena culminantă (un performance care ar dori să imite comportamentul unei gorile în fața unui public format din aristocrați) marchează turnura de la comedie la dramă - ambele la fel de imprevizibile. Dincolo de toate, The Square este o parabolă superbă a ipocriziei moderne, a minciunilor, bias-urilor și fațadelor dintr-o lume a PR-ului agresiv, în care până și noțiuni precum cea a solidarității sunt bagatelizate și comodificate. Printre cele mai bune filme ale anului, chiar poate cel mai bun câștigător al Palme D’Or din ultimii câțiva ani.

 

Happy End (r. Michael Haneke)

Happy End, Michael Haneke

Happy End este unul dintre cele mai așteptate filme ale anului - însă primul lungmetraj al lui Haneke din ultimii cinci ani nu se ridică la înălțimea numelui lui. Ceea ce nu înseamnă că nu este un film bun, dar aici temele predilecte ale cineastului austriac se manierizează parțial. În centrul filmului, avem radiografia dureroasă a unui clan de burghezi (familia Laurent) care este profund disfuncțional, în care avem spectrul deja-clasic de tulburări emoționale pe care Haneke le-a explorat în trecut: de la apatie, depresie și plictis existențial, la (sado-)masochism, psiho- și sociopatie și tendințe suicidare. Doar că tonul din Happy End se află departe de radicalismul din Funny Games (1997/2007) sau La Pianiste (2001): volumul este dat încet, aproape înnebunitor de încet, iar pentru un film a cărei miză pare să fie devoalarea unor conflicte profunde demersul este justificat, dar parțial înnebunitor pentru spectatori (chiar și pentru o bună parte a fanilor hardcore). Storyline-ul pare în prima sa parte disjuns, exact ca în Code Inconnu (2000), însă acolo este vorba de personaje ale căror vieți se intersectează tangențial - într-un film despre o familie, această tușă subliniază distanța între membrii acesteia, însă cu riscul de-a face filmul destul de indigest.

Există și scene unde violența iese la iveală în moduri absurde și ilare (precum un moment de karaoke și dans pe melodia Chandelier a artistei Sia care o ia complet razna), dar raritatea cu care acestea sunt dispuse le face să apară ca niște oaze în deșert. Synopsisul legat de criza refugiaților este și el cumva derutant - refugiații apar (explicit) într-o singură scenă, chiar la final - pare a fi mai mult o replică de PR (la care sunt sensibilă mai mult grație filmului de mai sus). Deși lucrează la intensitate mai mică aici și conflictele ard mai degrabă mocnit, Haneke răspândește în Happy End o suită de indicii către operele lui anterioare: cuplul de actori Tritignant/Huppert vine în directă continuare a rolurilor din Amour (2012, câștigător al Palme D’Or), iar filmările cu telefonul mobil ale mezinei Eve (jucată splendid de tânăra actriță Fantine Hardiun) sau inserturile cu chat-uri de pe Facebook sunt un ecou clar al temelor explorate în Benny’s Video (1992). Toate ca toate, e un film de văzut, dar nu cu așteptările cu care ai merge în mod obișnuit la un film de Haneke.