Expresivitate minimalistă - Jocul lui Cristi Puiu în Aurora



Autor: Flavia Dima

2016-08-16



 

 

Pentru că Noul Cinema Românesc are nevoie de un protagonist dark și enigmatic, Acoperișul de Sticlă vă prezintă mai jos: Fifteen Shades of Viorel.

 

Sieranevada, cel mai nou film al lui Cristi Puiu, va rula în cinematografele din toată țara începând cu 9 septembrie. În mijlocul textelor care au apărut (și vor continua să apară) despre cea mai nouă realizare a regizoului, este un moment bun de a revizita penultima sa lucrare – anume, controversatul Aurora.

Considerând că s-a scris foarte mult pe marginea stilisticii și tehnicii lui Puiu-regizorul, poate că s-a vorbit prea puțin și despre Puiu-actorul, aflat aici în rolul principal al ucigașului Viorel. A vorbi despre alegerea de a juca acest rol înseamnă a vorbi tot despre o anumită intenție regizorală – așadar, textul de față  propune o analiză a subtilităților emoționale, a nuanțelor pshilogice pe care acesta le redă prin intermediul jocului său aparent minimal. Chiar dacă Viorel (sau Puiu) nu pare să aibă un arsenal bogat de expresii faciale, prin corelație cu circumstanțele în care se află putem încerca să ghicim ce anume se petrece de fapt în interiorul său. Deși vorbim despre un film a cărui miză este de a dovedi, în final, faptul că nu poți ști cu adevărat nimic dincolo de suprafața „obiectivă” (la rândul ei discutabilă) a lucrurilor, putem încerca măcar să intuim ce se află în spatele ei – iar dacă vechea zicală cu „ochii sunt oglinda sufletului” a avut vreodată nevoie de un test temeinic...

 

Depresie

 

În incertitudinea primei jumătatăți de oră a filmului, care devine (mai) clară odată cu finalul său sau chiar la o a doua vizionare, singura constantă observabilă din comportamentul lui Viorel este depresia. Conversația sa de la micul dejun cu Gina indică inițial spre o posibilă căsnicie nefericită – dar, odată cu realizarea faptului că ea este iubita lui și că vechea lui familie s-a dezintegrat, scena de deschidere capătă o nouă greutate. Este posibil ca reacțiile taciturne și minimale ale lui Viorel să se datoreze faptului că a relizat că nu poate continua să trăiască astfel, că acest stil de viață nu îi aduce nicio împlinire sau că trecutul său este copleșitor. Este detașat și dezinteresat, intervențiile sale vin sub forma unor răspunsuri scurte și la obiect sau a unor întrebări precise  – deja, el pare să nu mai intervină în cursul evenimentelor care ii se întâmplă și se lasă purtat de val, pare alienat de realitatea circumstanțelor din jurul său. Interacțiunea sa cu mediul are de-a face cu strictul necesar („Talonul e în mașină?”, „Cheia?”, „Unde ai pus-o? Unde, în dreapta?” etc) sau cu mici complezențe, întrebări puse doar de dragul de a nu incomoda prin tăcere („Și învățătoarea ce a zis?”). În esență, Viorel pare deja să fi renunțat la viață în aceste momente: singura mare necunoscută din ecuație este, deocamdată, direcția în care această emoție îl va purta.

 

 

Angoasă

 

Ceea ce nu e totuna cu disperarea – sau, în orice caz, nu una care se manifestă prin exteriorizare. Unul din spațiile în care îl vedem (efectiv) cel mai des pe Viorel este în interiorul mașinii sale – loc în care putem urmări și evoluția stării sale psihologice prin intermediul oglinzii, în care îi vedem doar ochii. Aceasta scenă conține una din cele mai evidente manifestări expresive ale sentimentelor lui din tot filmul, dând de înțeles faptul că acesta trece printr-o suferință enormă – faptul că aceasta este plasată foarte aproape de începtul filmului ajută la punctarea situației inițiale a personajului. Deși nu putem ști care sunt gândurile exacte din spatele acestui gest, un lucru este clar: avem de-a face cu un om care simte că nu mai suportă.

 

Hotărâre

 

Acesta este unul din singurele momente de turnură cu adevărat vizibile din Aurora – clipa în care acesta pare să ia decizia de a ucide. La începtul scenei, acesta pare a fi în aceeași stare de depresie mută, privirea sa este golită în timp ce încearcă să se împuște în piept sau sub bărbie. Neșansa lui este de-a dreptul stupidă – fie e pușca prea lungă, fie brațele sale prea scurte. Viorel mai întoarce pușca de câteva ori în mâini (poate, analizând alte modalități de a o declanșa) și apoi ridică privirea înspre un oarecare punct de pe perete: privirea lui capătă brusc un fel de viață sinistră, o determinare rece care arată faptul că a luat o decizie. Cel mai probabil, acesta este momentul în care el decide să-l asasineze (cel puțin) pe notarul Istvan – dacă tentative de suicid a eșuat și totuși pare să fi ajuns la concluzia că viața sa nu mai contează, atunci are cale liberă să facă ceea ce își dorește.

 

Adrenalină

 

Este de la sine înțeles: tocmai a ucis doi oameni, cel mai probabil pentru prima oară în viață. Respirația întretăiată și gâfâită, gesturile repezite, privirile aruncate în spate arată un moment de confuzie, aproape de panică. Deși nu se întuiește nicio formă de extaz la adresa gestului comis, sau în orice caz nu la suprafață, prioritatea lui Viorel este cea de a fugi de la locul crimei. Consecințele le va realiza abia mai târziu.

 

Abandonare

 

Cu excepția scenelor din mașină, mai există un spațiu în care îl vedem adesea pe Viorel:  în (fostul?) apartament, strângând lucrurile sale vechi pentru a le feri de muncitorii care vin să renoveze, pentru a le duce acasă la mama lui sau acasă la foștii socri. Un alt element care arată instabilitatea vieții sale, care dovedește aceasta se află în plină tranziție (înspre mai rău). Dar în acest punct precis, Viorel se face vinovat de un dublu asasinat. Dintr-un aparent reflex de a-și vedea mai departe de treabă, el se întoarce să mai ia lucruri de prin casă la scurt timp după comiterea crimei. Deși prima jumătate a filmului l-a urmărit îndelung în interiorul acestui spațiu care se tot golește (o paralelă, probabil, cu ceea ce se petrece în sufletul lui), Viorel are un al doilea moment de turnură, de renunțare în acest spațiu, care devine evident odată cu finalul filmului: el nu se mai întoarce acolo pentru tot restul acțiunii. Este posibil ca prima crimă pe care o comite să fi fost, până acum, mai mult sau mai puțin o consecință a unui gest impulsiv. Realizând că a comis un gest ireversibil și că nimic nu va mai fi la fel de acum încolo, din acest punct Viorel nu se va mai îngriji de viața sa anterioară, ci începe o nouă etapă a sa.

 

Ură

 

Există două scene în oglindă în Aurora: cele în care Viorel își urmărește vechea familie de la distanță, ascuns în spatele unei camionete. Dacă, în prima, acesta pare melancolic și distras, momentul fiind probabil raționalizat ca o ultimă privire aruncată asupra celor iubiți înainte de a se sinucide, în cea de-a doua secvență el este complet diferit: concentrat și atent, urmărindu-i pentru a se asigura că rămâne singur cu viitoarele sale victime. Întâlnindu-se cu doamna Livinski, fosta soacră, el se comportă înșelător: o lasă să îl apostrofeze fără a-i răspunde prea mult provocărilor. Este clar că nu e prima data când aceasta îl ia la rost – poate că îi permite să se comporte așa și pentru că este obișnuit, și pentru că știe că o va omorî. Tot așa, o lasă să creadă că a venit sub pretextul de a-i da banii pentru pensia alimentară a copiilor și că gestul ei de a-i oferi o cafea (rece, după cum remarcă și el) este unul generos, în ciuda a ceea ce spune ea despre ajutorul reciproc. Însă privirea lui fixă, pe care ea e prea ocupată să o observe, dovedește ura adâncă pe care el i-o poartă, intuind finalul sângeros pe care i-l va cauza: dintre toate victimele sale, domna Livinski este singura pe care Viorel o agresează fizic înainte de a o ucide.

         

Psihoză

 

După ce a omorât deja patru oameni, Viorel pare inițial pornit să-și continue masacrul: prima lui oprire este la un magazine de modă de pe Calea Victoriei unde caută o anume Andreea Bretilă (a cărei identitate nu este dezvăluită, dar putem presupune doar că a avut o oarecare legătură cu fosta lui soție sau cu divorțul lor). Aceasta nu mai lucrează în locul respectiv, iar atitudinea lui față de femeile care lucrează în magazin e un melanj pasiv-agresiv între sexism, batjocură și conspiraționism (ce-i drept, angajatele chiar par să o acopere pe Andreea, dar cine n-ar face asta, date fiind circumstanțele…) Apoi se duce să își ia fetița mai mare de la școală și este agresiv cu învățătoarea și cu colega de bancă a Ileanei (adică o elevă de clasa întâi). Se află într-un moment în care este smucit și imprevizibil, în care gândurile par să i-o fi luat razna până în punctul în care începe să vorbească în doi peri sau să renunțe la politețe sau la alte forme de comportament acceptabil în societate.

 

Resemnare

 

Într-un oarecare sens, scenele anterioare acesteia sunt un fel de anti-climax al filmului: misterioasa Andreea Bretilă nu a fost găsită, copilul a fost lăsat în grija vecinei – pe scurt, nimeni nu a mai fost ucis. Poate că Viorel nu s-a simțit capabil să mai comită și alte crime. Poate că a simțit că e pe punctul de a fi prins. Sau poate nu i-a trecut niciun gând de genul acesta prin minte. În orice caz, Viorel se predă de bunăvoie la poliție, după ce mănâncă o merdenea pe bordura din fața secției – ultimul lui gest din libertate este de o banalitate aproape cruntă, denotă faptul că oricum pentru el nu pare să mai conteaze unde se află și ce face.

Aici încep procedurile tipice: este percheziționat, identificat și luat la o primă chestionare. El începe să răspundă întrebărilor clare și concise ale polițiștilor și anchetatorilor – el le răspunde senin și clar, punându-le la dispoziție cam toate informațiile obiective pe care le are despre sine și despre victimele sale de care ar avea nevoie statul. Însă gestul în sine de a se preda denotă faptul că Viorel acceptă și își asumă ceea ce se întâmplă: că va fi închis, că doar atât a putut ucide (nu știm însă dacă asta implică iertarea altor posibile victime) și că viața lui practic s-a terminat. Este practic finalizarea tentativei de suicid de la începutul filmului. Dar când polițiștii încearcă să probeze ce se află dincolo de aceste detalii banale, ei se lovesc de un zid: Viorel știe că ei nu vor avea niciodată acces la ce se întâmplă în adâncul său, că nu vor vedea dincolo de faptele sordide pe care le-a comis. Descrierea relației sale cu soția și faimoasa replică de la final – Mi se face frică, nu știu dacă înțelegeți ce spun – dincolo de a sparge cel de-al patrulea perete, constituie singurul moment în care Viorel vorbește despre ceva ceea ce simte, ce crede. Ce oferă el sunt câteva cuvinte dezlânate, dar care arată doar suprafața unor emoții extrem de complexe – și e perfect conștient că doar el le poate înțelege. Probabil că simplitatea este un lucru care poate să vină doar din exterior.

 

În final, nu pot să nu mă abțin de la a trece în revistă și câteva scene mai funny ale filmului, având în vedere faptul că Puiu zice că mai râde și el la Aurora. Așadar:

 

Când crezi că o vezi pe fosta ta într-un loc public și te blochezi

 

Și te întrebi „oare ea o fi sau nu, nu are cum să fie ea, sau ba da, ea e, mă”, te mai holbezi odată și apoi te retragi penibil ca să nu se observe și rămâi locului adesea stupid unde te-a pălit (aici, raftul cu detergenți) întrebându-te dacă ar trebui să o abordezi sau nu până când decizi că oricum e mult prea târziu și că nu are rost.

 

Expresia de „ăla care respiră în receptor”

 

Hei, sinceră să fiu, cam așa îmi imaginam și eu că arată ăia care mă suna noaptea de pe număr ascuns.

 

Atunci când ești înconjurat de oameni de care nu ai absolut niciun chef

 

Deși te ții calm și încerci să fii politicos, se vede că în interiorul tău urli să fii lăsat în **** ta în pace.

 

Fața pe care o ai când stai la coadă la bancomat și simți că tâmpești

 

 

„În puii mei știu că practic am renunțat deja la viață și nu prea mai contează nimic dar ce mama mă-sii durează atât pe bune ăsta e unul din ultimele momente ale vieții mele hai frate serios mișcați-vă”

 

Post-criză maritală, vezi o tipă hot la autoservire

 

Te-ai oferi să nu-ți mai iei la pachet amandina și s-o mănânci alături de ea. Dar apoi realizezi că ești prea bătrân. Și prea trist.

 

Când sună telefonul și n-ai chef să răspunzi

 

Poate ți-e lene să vorbești. Poate știi că la ora asta te sună doar maică-ta și deja ai vorbit cu ea de un milion de ori azi. Sau poate ești pe punctul de a încerca să te sinucizi. Toate sunt scuze cât se poate de valabile. Lasă-i să sune.

           

În final, acea expresie pe care o faci atunci când crezi că ai o formă terminală de cancer genital

 

No comment.