Era greu să alegem ce dublă păstrăm pentru că toate erau savuroase - Interviu cu Ana Lungu



Autor: Irina Trocan

2015-08-24



Autoportretul unei fete cuminți este produs de Mandragora și va intra în săli în România în 25 septembrie. Pentru că filmul a avut deja câteva proiecții în festivaluri și primele reacții au început să fie publicate, am invitat-o pe regizoarea Ana Lungu la o discuție aplicată despre lungmetrajul ei de debut. Cu riscul unor spoiler-e pe care le-aș fi ocolit într-o cronică de întâmpinare, am întrebat-o despre evoluția subiectului și despre tehnicile regizorale folosite.

Urmând tradiția Noului Cinema Românesc de a reconstrui o situație de viață apelând cât mai puțin la tipare ficționale cu scop prestabilit, filmul Anei Lungu lărgește cercul personajelor reprezentate în NCR: protagonista e una din rarele personaje feminine cu rol principal din cinemaul românesc recent, iar prietenii ei apropiați sunt tineri upper-middle-class, pe care filmul îi arată cu un amestec de familiaritate și detașare.

 

 

Irina Trocan: Îţi propun să începem de la coadă la cap, cu recepţia internaţională a filmului. Autoportretul unei fete cuminţi a avut premiera la Rotterdam, într-un program paralel, What the F?!, de filme feministe.

Ana Lungu: "What the F?!" este o secțiune specială din selecția Rotterdam 2015, dedicată filmului cu problematică feminină și feministă.

 

Irina Trocan: În țară a rulat la Bucharest IFF, la Festivalul Filmului European și la TIFF. Ai spus cu altă ocazie că ți se pare diferită reacția sălii de la o proiecție la alta. Crezi că îți poți da seama de mentalitatea spectatorilor după astfel de reacții – dacă, de exemplu, publicul de la Rotterdam e mai deschis, cel din România e mai conservator, etc.?

 Ana Lungu: Pentru mine acesta e cel mai important moment când urmăresc filmul în sală. Am mari emoţii, mai ales la primele vizionări. Practic de-asta faci un film, ca să fie văzut de oameni. Reacțiile publicului sunt diferite de la o proiecţie la alta, dar nu cred că se schimbă numai de la o ţară la alta. De exemplu, la TIFF a avut două proiecţii şi reacţiile au diferite în cadrul aceluiaşi festival, în acelaşi oraş.

  

I.T.: M-a surprins, văzând filmul la BIFF, că publicul a râs la replica dată de Emilian Oprea, „Mie nu-mi plac femeile frumoase”. M-aș fi gândit că spectatorii or să aibă o reacție întârziată, cumva să facă legătura mai lent.

 A.L.: Nu știu de ce se râde la replica asta, nu a fost intenționată ca o replică comică. Am senzația că publicului românesc îi place să aibă de ce să râdă într-un film românesc. Când apare ceva – fie că e vorba de înjurături, fie că e vorba de ceva cu conotații sexuale –, dacă se poate râde, râde.

 

 

 

I.T. Apropo de asta, voiam să te întreb dacă anumite lucruri pe care le-ai scris erau intenționate cu un efect precis sau dacă pur și simplu ai intuit că sunt în logica personajelor. Să dau un singur exemplu, m-aș referi la rochia pe care i-o dăruiește Cristianei tatăl ei – o poți vedea ca pe o rochie de cocktail sau o rochie office, în orice caz, ceva aspectuos de purtat în public, care să-i facă remarcată prezența; dar următoarea dată când o vezi îmbrăcată în rochie, e cu iubitul ei.

 A.L. M-am gândit destul de simplu, că dacă ar primi o rochie frumoasă, care îi vine bine, ar purta-o cu el.

 

I.T. Tot așa, m-am întrebat dacă vrei să provoci discuții despre personajele din film – o generație care își obține mai încet independența de părinți și, la schimb, profită de confortul material pe care îl asigură sprijinul părinților.

 A.L. Da, asta e și tema principală a filmului, maturizarea întârziată a personajului principal. Am plecat de la experiența mea de viață și de la observații făcute urmărind oamenii din jurul meu. M-a interesat inerția unui grup de tineri care sunt în continuare legați de părinți. In relație cu acest tip de părinți care încearcă să-și mențină controlul și când copiii ajung la vârstă adultă, copiii au și ei „vina” lor. De exemplu, Cristiana se plânge de comportamentul lor protectiv, dar când are o dorință extravagantă nu ezită să le ceară bani. Cred că dacă ar fi fost dispusă             într-adevăr să se rupă de ei, să se separe, nu le-ar mai fi cerut.

 

I.T. Din ce se înțelege, toți cei trei prieteni din Autoportretul unei fete cuminți sunt în aceeași situație, din punct de vedere financiar. Michelle e și cea mai tânără, e și cea mai excentrică și relaxată. Alex se lovește de niște probleme, dar refuză să le recunoască. Iar Cristiana – sigur, aici e interpretabil, pentru că fiind personajul central, e mai complex construită – ai putea spune chiar că își face mai multe probleme decât e cazul. Mă întrebam cum ai ajuns la formula de trei personaje și în ce măsură crezi că ai, ca autor, o judecată morală asupra lor. 

A.L. Ca autor încerc să nu am o judecată morală asupra personajelor. Faptul că în film sunt trei prieteni, și nu doi sau mai mulți, a venit din necesităţile poveştii. Mi s-a părut că e nevoie de cineva care să îndeplinească rolul arhetipal de „prietena cea mai bună ”, după cum mi s-a părut potrivit pentru Cristiana să aibă un prieten apropiat care să fie gay.

 

I.T. Deși prietenul gay nu prea e un „arhetip” întâlnit în cinemaul românesc de lungmetraj, apare mult mai rar decât în filmele europene sau nord-americane. 

A.L. Probabil pentru că are legătură și cu mediile sociale în care se petrec filmele, pentru că multe filme românești se petrec în medii în care nu se prea manifestă deschis diversitatea sexuală, spre deosebire de spațiul middle-class urban.

 

I.T. Cât despre eroina filmului, e pe cale de a termina un doctorat la Facultatea de Construcții; așadar, e una din rarele protagoniste de film românesc pentru care e relevantă meseria. Mă refer și la faptul că, în Polițist, adjectiv, de exemplu, e relevant că soția protagonistului e profesoară, dar e acolo în principal ca femeie-din-viața-lui. Cristiana e realizată profesional, poți crede asta – între altele, titlul filmul e „Autoportretul unei fete cuminți” – și în același timp, pe măsură ce progresează filmul, te concentrezi tot mai mult pe fericirea ei personală și pe lucrurile care o umbresc. Mă întreb dacă această construcție dramatică reflectă în vreun fel convingerile tale personale, cum că ar exista o falie între meritele individuale ale femeilor și fericirea lor. 

A.L. Pentru mine personal, fericirea personală e mai importană decât cea profesională. Dacă e aşa pentru femei, în general, n-aş putea să spun.

 

 

I.T. Vorbeşti în alte interviuri despre faptul că ai favorizat personajele, punând povestea pe locul doi, deşi e clar că anumite lucruri au un arc dramatic (relaţia amoroasă a Cristianei, prietenia cu Alex). Reperele astea erau acolo din scenariu sau ai dezvoltat situații împreună cu actorii?

A.L. La nivel „macro”, lucrurile erau acolo din scenariu. Am lucrat destul de mult la scenariu, vreo doi ani, până am ajuns la o structură de care să fiu cât de cât mulțumită. Am scris mai multe drafturi, pe care le tot îmbunătățeam în funcție de feedback-urile pe care le primeam de la alți prieteni regizori. Apoi, unele lucruri le-am mai adaptat și în funcție de actori. De exemplu, inițial, Cristiana își luase carnetul și conducea - ca începător - mașina prin București. După ce am ales-o pe Elena Popa, care nu avea carnet dar mergea pe bicicletă, am schimbat.

Ce am improvizat la filmare ținea întotdeauna numai de dialog, situațiile erau date de mine și scrise dinainte. Mai ales in scenele cu neprofesioniști, mai improvizau replici. Tatăl Cristianei, interpretat chiar de tatăl meu, nu a vrut niciodată să își învețe textul și nici măcar să îl citească. Si când improviza dialoguri, spunea lucruri diferite de la o dublă la alta. Uneori la montaj ne era greu să alegem ce dublă păstrăm pentru că fiecare era savuroasă în felul ei...

 

I.T. Ai avut o replică la care ai ținut în mod special și n-a intrat, pe care să ne-o spui? Să zic așa, exclusiv pentru Acoperișul de Sticlă? 

A.L. În secvența în care Cristiana vorbește cu părinții ei despre câinele pe care s-a hotărât să-l ia, într-una din duble tatăl încercă să o convingă să-și ia mai bine un maidanez și avea o replică care mi se pare simpatică: „Maidanezii sunt câini republicani, poți să contezi pe ei!” Și în timp ce vorbeau despre câini, pisica a urcat si s-a așezat pe masă nestingherită.

 

 

 

I.T. Aceeași pisică, din ce îmi amintesc, își face simțită prezența și aproape de sfârșitul filmului. A fost tot spontan?

 A.L. Da. Pisicile nu pot fi nici dresate, nici regizate. Era o pisică acolo în locație care intra uneori în cadru, numai când avea ea chef. Mi s-a mai părut ironic că la sfârșit, când Cristiana rămâne singură acasă, o pisică traversează apartamentul după ea – se tot vorbește de câini în filmul ăsta și în final îi ține companie o pisică. 

 

 

I.T. Revin un pic la lucruri care sunt acolo din scenariu: e de așteptat ca subiectul infidelității, tratat intimist, să declanșeze din partea spectatorilor anumite asocieri, să-l înțeleagă prin prisma convingerilor lor mai mult sau mai puţin conservatoare despre adulter. În același timp, personajul Cristianei ar fi foarte greu de încadrat într-un clișeu de „cealaltă femeie” – între altele, pentru că nu pare o ameninţare la adresa unei căsnicii.

A.L. Infidelitatea conjugală nu mi se pare un subiect tabu în 2015, nici în România.

 

 

I.T. Nu cred că e, dar de cele mai multe ori e pus accentul pe tensiunea resimțită de bărbat, pe amenințarea la adresa căsătoriei pe care o reprezintă această escapadă. Mi se pare binevenit într-un film românesc faptul că un triunghi amoros e clădit plecând de la perspectiva feminină. Cred că, atâta vreme cât spectatorii au prejudecăți, le pot proiecta asupra filmelor, oricât de echilibrate ar fi dramatic. Marți, după Crăciun e destul de democratic în reprezentarea triunghiului amoros, dar tot a fost interpretat în fel și chip şi multe subtilități au scăpat lecturii. În definitiv, e ușor de urmărit ca un film în care un bărbat trebuie să aleagă între două femei, să decidă pe care o face fericită.

A.L. Doar că, pentru mine, Autoportretul unei fete cuminţi e mai degrabă un film despre imaturitate, infidelitatea nu e tema principală. Relația cu părinții mi se pare mai importantă. Din punctul ăsta de vedere nu seamănă cu Marți, după Crăciun, nu e despre același lucru.

 

 

I.T. N-a fost o miză conștientă ca personajul tău să spargă niște tipare? Mi se pare că, la personajele feminine, de multe ori e opresiv șablonul că trebuie să însemne ceva pentru cineva, se definesc în relație cu alții (cu protagoniști masculini, în mod special).

A.L. N-am pornit de la ideea că e necesar un film românesc despre o femeie care să fie, de exemplu, mai educată, adică n-a fost o alegere în raport cu alte filme. Personajul principal din Autoportretul... este femeie pentru că a fost un demers personal si eu sunt femeie. Atâta tot.

 

 

I.T. Mă întrebam totuși dacă ai corela nefericirea Cristianei cu faptul că e într-o relație care, după convențiile societății, nu e respectabilă.

A.L. Nu m-am gândit așa, dar da, ai putea spune asta. Dar poate fi si invers: lipsa ei de încredere o reține de la relații care să îi „pună în valoare” calitățile. Depinde după ce școală psihologică te ghidezi. (râde)

 

 

I.T. Intuiesc că în munca ta de regizor, o mare parte din efort l-ai investit în alegerea actorilor și în repetiții. Actorii își intră foarte firesc în rol și interacționează la fel de firesc cu ceilalți. Și asta, deși o parte din actori sunt profesioniști, iar o parte, neprofesioniști.

 A.L. Pe Elena Popa o știam din teatru, în special din piesele lui Radu Afrim. Prima dată am văzut-o in Nevrozele sexuale ale părinților noștri unde interpreta rolul Dora. Mi-a rămas în minte de atunci și cred că mi-a influențat alegerea. Mai de curând, am revăzut-o într-un spectacol al lui Iris Spiridon (care interpreteză rolul de prietena ei cea mai bună în film), Acompaniatoarea, după Nina Berberova. Ea a fost prima și singura căreia i-am propus rolul din film. Ne-am întâlnit în București si i-am dat să citească scenariul. L-a citit in tren înapoi spre casă, spre Sfântu Gheorghe. Și când a ajuns în gară la Brașov m-a sunat să-mi spună că îi place și acceptă rolul. M-am bucurat tare. A urmat o perioadă lungă de repetiții – în vara de dinaintea filmării, venea în București câte o săptămână-zece zile, și repetam împreună cu ceilalți. Din punctul meu de vedere, atunci am lucrat propriu-zis. La filmare doar puneam în aplicare lucruri pe care le stabilisem în avans.

 

I.T. Când ai gândit mizanscena în cadre largi, a fost şi o soluţie pentru a bruia mai puţin jocul actorilor, tot schimbând unghiul de cameră?

A.L. Pentru că am lucrat şi cu actori neprofesionişti, am luat măsura de precauţie să pun camera la mai mare distanță ca să le las libertate. Dar în principiu actorii erau conștienți de blocking, de locul pe care îl aveau în cadru.

 

I.T. Mi-a atras atenția și faptul că Elena Popa nu e întotdeauna privilegiată de cameră, uneori atenția cade mai degrabă pe prietenii Cristianei – strict din cum sunt plasați actorii în cadru. Şi de multe ori o „citești” după reacții mai mult decât după acțiuni – e parțial protagonist, parțial observator.

 A.L. Asta a fost măcar parțial intenționat, pentru că e vorba despre un personaj într-un context. Poate că, uneori, îmi doream chiar să fie contextul în detrimentul ei.

 

I.T. Cum ai lucrat cu Elena Popa şi Emilian Oprea pentru scenele lor împreună?

 A.L. La secvența din pat i-am lăsat pe ei – contribuția mea e foarte mică. Nu încerc să mă deresponsabilizez, dar cred că, dacă a ieșit ceea ce îmi doream, meritul a fost în primul rând al lor. Emilian a fost foarte cooperant, relaxat și totul decurs OK.

 

I.T. Cum l-ai ales pe Emilian Oprea pentru rol?

 A.L. Pe Emilian îl știam tot din teatru și, când a venit la probe, pe lângă faptul că mi s-a părut potrivit, am și comunicat foarte bine. Ulterior, la filmare s-a înțeles foarte bine și cu părinții – uneori prea bine, era greu să dăm drumul la filmare pentru că făceau glume și râdeau împreună.

 

I.T. Povestește-mi un pic despre cum lucrezi cu actorii. Eram curioasă și dacă preferi să ai discuții intelectuale despre personaje sau, dimpotrivă, tatonezi și ghidezi actorii prin experiment.

  A.L. Nu am o metodă propiu-zisă de lucru cu actorii. Dar nu fac o separare foarte strictă între profesioniști și amatori. Mai importantă mi se pare diferența de la om la om. Fiecare este diferit și, automat, și raportarea mea este alta. Cu Elena am petrecut cel mai mult timp și am purtat numeroase discuții. Despre Cristiana, despre cărți, despre copilărie, despre viață în general. Cu Emilian am avut mai puțin timp la dispoziție și am lucrat mai aplicat. Am început cu repetiții de text, cam ca la teatru, si am continuat cu repetiții în locație.

 

I.T. Ți-e teamă că discuțiile abstracte ar putea inhiba actorii sau ar putea duce la ceva care n-ar mai părea „din viață”?

 A.L. Nu prea cred în personaje abstracte, pentru mine personajul este actorul în situație. Mi se pare artificială tehnica despre care vorbesc unii actori americani care, dacă joacă un criminal în serie, merg la închisoare să studieze cum se comportă criminalii în serie.

 

I.T. Revenind un pic la aspectul tehnic, mă întrebam cum ai lucrat la decupaj şi, ulterior, la montajul filmului.

 A.L. Decupajul l-am făcut în cea mai mare parte singură. Silviu [n.r. Stavilă] era într-o perioadă aglomerată, cu filmari de noapte care s-au terminat cu o zi inainte de a incepe noi. Dar am apucat să discutăm împreună toate cadrele. La montaj, m-am consultat mult cu Dana, de la dublele pe care le alegeam împreună, la toate celelalte aspecte: structura poveștii, ritm etc. Ea s-a implicat mult din punct de vedere creativ, ceea m-a ajutat.

 

I.T. Sunetul folosit e în mare parte în priză directă? M-am întrebat dacă ai lucrat la coloana sonoră în timpul montajului, dacă ai vrut să rămână în prim-plan dialogul sau ţi-ai dorit anumite efecte sonore.

A.L. Dialogul a fost înregistrat in priză directă. Apoi am lucrat, în aceeași echipă, Vlad Voinescu și Filip Mureșan la editarea de sunet și la mixaj. Unele sunete sunt funcţionale şi sunt puse acolo automat, altele sunt mai „de atmosferă”. De exemplu, clopotele care se aud la intrarea în casa părinţilor ei n-au nici valoare funcţională, nici simbolică. Le-am înregistrat la filmare într-o zi de exterioare, ne-a placut cum sună - și mie și lui Vlad - și am căutat un loc unde să se potrivească. Sau, când Cristiana stă pe balcon și îl așteaptă pe Dan, se aud nişte ecouri de la un concert rock din depărtare, combinat cu nişte manele de pe stradă. Ni s-a părut expresiv și caracteristic, din punct de vedere sonor, pentru Bucureşti.

 

 

I.T. O ultimă întrebare, pentru că tot am vorbit de interesele Cristianei: se uită pe laptop la o înregistrare cu prăbușirea unei clădiri.

 A.L. Sunt imagini de la cutremurul din '77 din Piața Universității. Apoi, în cadrul în care Cristiana merge cu taxiul am vrut să treacă tot pe acolo, pe la Universitate. Nu e același unghi de filmare, dar pentru cine cunoaște oraşul, sper să se facă legătura. Iar pe coloana sonoră se aude un scurt fragment dintr-o emisiune cu Nicușor Dan vorbind despre București. Mi s-a părut că se leagă toate: Bucureștiul nou și cel vechi, demolările de dinainte de '89, cele de acum etc. 

 

Fotografia Anei Lungu - din arhiva TIFF, © Chris Nemeş