Efectul zombi la blockbustere și cum să îți ții creierul safe



Autor: Laurențiu Paraschiv

2016-10-08



Vremurile se schimbă. Și nu neapărat în bine. Dacă acum patruzeci de ani îți puteai duce iubita la Grease și acum douăzeci la Ghost, acum poți s-o scoți foarte bine la Deadpool. Și nu pentru că nu s-ar mai face filme romantice, Nicholas Sparks scriind destule romane cât să mai avem astfel de filme în cinemauri încă vreo două decenii de-acum încolo, ci mai mult pentru că noi ne-am schimbat mai mult decât orice. Nu ne mai supărăm la casa de bilete pentru că vrem la filme diferite, nu ne mai ducem la film doar pentru că ni l-a recomandat un prieten sau e făcut de un regizor de la care am mai văzut un film care ne-a plăcut. Ne îngrămădim la filmul care-a beneficiat de cea mai multă publicitate, fie ea și falsă, cum se și întâmplă, de altfel, în cele mai multe dintre cazuri. O facem mai mult instinctual. Am devenit niște oi apartenente unei turme, doar pentru că Iisus își exercită excelent calitățile de PR. E ca atunci când întârzii dimineața la birou și toți colegii vorbesc de ce dulceață a adus Maria de la bunica pe care-a vizitat-o în week-end, iar tu nu îi poți ignora și te simți nevoit să bagi botul în dulceața Mariei. Nu pentru că ai mânca, ci doar așa, ca să nu mori prost. La fel cum te-ai apucat și de Game of Thrones. La fel cum ți-ai instalat și Pokemon Go.

Dar trebuie să înveți să-ți înfrânezi acea curiozitate, pentru că filmele care beneficiază de o astfel de campanie publicitară de amploare sunt blockbusterele, adică filmele alea făcute strict pentru entertainmentul publicului, și, dacă nu ai observat până acum, aproape toate sunt la fel. Șablonate după un model al succesului care nu e neapărat și excelent. Că se mai întâmplă să avem și un blockbuster foarte bun pe an, ei, da, asta numesc și eu un caz fericit. Dar, în mare parte, toate sunt la fel, și dacă ai văzut deja zece, nu trebuie să mă minți spunându-mi că vrei să-l vezi și pe-al unșpelea. Îmi pot da seama că deja te-ai plictisit, motiv pentru care am și căutat câteva stereotipuri datorită cărora ai putea face, măcar pentru o perioadă, tranziția la altfel de filme. Alea europene, de artă, care nu-ți dau totul pe tavă, ci te pun să gândești. Alea de care nu te bucuri doar pe moment, ci și după câteva săptămâni de când le-ai văzut. Alea din care pui citate pe Facebook și despre care ai ce discuta cu prietenii. De fapt, nu, că atâtea lucruri rele câte poți spune despre Suicide Squad poți spune bune despre Canin. Dar cred c-ai înțeles încotro bat.

 

Un infografic de pe blogul Marketo analizează diverse tendințe ale blockbusterelor recente:

 

În filmele americane, eroii au destul de des sarcina de a dezamorsa bombe. Ca spectator, ești tensionat, încep să-ți transpire palmele, te rogi ca personajul să taie firul corect și, ca prin minune, cineva pare să te fi ascultat și cifrele roșii ale ceasului chiar se opresc, eventual în ultima secundă. Merge prima oară, merge a doua, hai și a treia, dar după deja te prinzi de cum stă treaba și știi că mereu o să taie firul corect. Că a dat Kathryn Bigelow convenția asta peste cap în The Hurt Locker nu-i nimic, a fost doar o excepție. Dacă europenii ar fi făcut filme cu bombe, eroii ar fi tăiat mereu firul greșit. Iar dacă mai erau făcute și de Haneke, sigur ar fi explodat și înainte de a se termina numărătoarea inversă.

Și dacă o explozie, două nu omoară oricum decât o mână de figuranți, cineaștii de peste ocean au ajuns să multiplice numărul acestora — al exploziilor, nu al figuranților — pentru a alimenta fetișismul spectatorilor vizavi de distrugerea în masă (și probabil și pentru a-l face gelos pe Michael Bay), astfel că filmele apocaliptice au început să câștige din ce în ce mai mult teren, chiar dacă toate sunt la fel și nu chiar atât de apocaliptice, în final găsindu-se mereu un supererou sau o gașcă de oameni care fac tot ce spune guvernul, doar că pe dos, ca să salveze lumea. Sau măcar o parte din ea, ca-n 2012, filmul ăla pe care te gândeai să-l arăți copiilor tăi pentru a-ți gâdila propriul orgoliu când te vor compătimi pentru momentele prin care ai trecut, unde au fost salvați doar câțiva oameni care-au reușit să repopuleze cu brio planeta. Deși eu zic c-ai da mai bine dac-ai salva-o pe Kirsten Dunst din Melancholia.

Autobuzele sunt de obicei ținte ale forțelor extraterestre împotriva cărora Căpitanul America trebuie să lupte pentru a le salva, astfel că protagoniștii optează de cele mai multe ori pentru un taxi. Cel clasic, nu Uberul. După câteva filme și tot atâtea plimbări, o să-ți dorești să fi locuit în New York, locul în care taximetriștii nu se supără dacă din portofel scoți o bancnotă oarecare și le-o întinzi. Nu, nici măcar dacă la dai un singur dolar pentru o cursă de douăzeci. Până la urmă, toți fac asta. Toți mai puțin Kevin din Home Alone, care-a luat-o la fugă fără să mai plătească.

În filmele de acțiune cu urmăriri, singurele victime sigure sunt tarabele cu fructe și legume de pe marginea străzilor. Bine, însă, că în viitor nu mai există nici fructe, nici străzi, că mare risipă s-ar mai fi făcut în șapte filme Fast & Furious. Tot filme de acțiune sunt și alea în care nu contează cât de superficial îți lovești mașina, că ea tot va urma să explodeze, dar nici cât de tare ești lovit tu, că nu vei simți durerea decât atunci când îți vor fi curățate rănile. Dacă se poate, doar cu apă. Și tot aici e posibil ca cel mai bun prieten al tău să fie, de fapt, un agent sub acoperire, sau să aprinzi televizorul exact când este difuzată știrea care te interesează.

Dar, mai presus de toate astea și de chibriturile care luminează mai mult decât blițul de la telefonul meu sau de rușii care vorbesc limba engleza cu un accent specific, asiaticii fiind singurii cărora li se permite să vorbească în limba natală, cel mai ciudat mi se pare cum, în musicaluri, oamenii știu toți pașii pe care urmează să-i execuți și sunt dornici să danseze cu tine. Asta în ideea în care mie-mi ia o oră ca să explic cuiva cum să-mi facă o fotografie care să-mi fie pe plac.

Dar nu trebuie să îți faci griji în legătură cu nimic din ceea ce e scris mai sus, pentru că viața nu prea seamănă cu nimic din ce-ai văzut în Avengers și Jupiter Ascending. Nu, viața e ca în filmele europene, cu momente în aparență banale, dar care realizezi mai târziu c-au fost adevărate experiențe, cu oameni normali, dar minunați, cu oameni care mor devreme și oameni care trec peste, cu triumfuri ale răului și cu alegeri impulsive, care nu respectă niciun scenariu, cu replici naturale și personaje rupte din realitate. Așa că, data viitoare când te gândești să mai trăiești visul fals al altora, adu-ți aminte și alege viața, alege filmele europene!