Documentarele CineMaIubit: lucruri simple și mai puțin simple



Autor: Alexandra Tîlvescu

2015-12-22



Poate nu chiar surprinzător este faptul că o temă recurentă în secțiunea de documentare a festivalului CineMaIubit, ediția XIX, a fost dorința realizatorilor de a se autoanaliza prin prisma generațiilor trecute și a ceea ce le-a fost transmis de către acestea. Și zic nesurprinzător deoarece mi se pare a fi o tendință ce se emană din chestionările existențiale specifice vârstei.

Cele mai bune exemple sunt The Art, My Family and Me (r. Johannes Bachmann) și Traces of Absence (r. Ana Monrás). Ambele documentare fac o incursiune în istoria personală a fiecărei familii, creând un spațiu de rememorare a amintirilor proprii sau a evenimentelor hotărâtoare care s-au petrecut cu mult înainte de nașterea celor doi tineri. Altă asemănare vizibilă este configurarea unor membri ai familiei care nu mai sunt de multă vreme în viață, dar care și-au lăsat o amprentă profundă asupra identității regizorilor: în documentarul lui Johannes Bachmann, persoanele descrise sunt o bunică pasionată de teatrul pentru copii și un bunic influent, dirijorul unei orchestre; în cazul lui Traces of Absence, figurile îndepărtate care au marcat-o pe realizatoare sunt cele ale bunicului, unchiului și mătușii, cei trei împărtășind același spirit de frondă, care celor doi din urmă le-a adus chiar o moarte violentă. Dacă acestea sunt asemănările, diferențele majore se referă la tonalitatea discursului cinematografic. The Art, My Family and Me este construit într-o manieră veselă și jucăușă, cu materiale din arhiva personală a familiei Bachmann și cu apariții televizate ale lui Johannes Bachmann – puștiul. Traces of Absence, dimpotrivă, rămâne într-o cheie melancolică; se folosește de fotografii vechi cu persoanele în jurul cărora se țese rememorarea și de imagini filmate într-o fostă casă a familiei, acum părăsită, dar păstrând urme ale absenței – diverse obiecte personale lăsate în urmă.

the art my family and me

Alte documentare care împart, într-o mai mare sau mai mică măsură, aceeași temă, sunt Keeping Balance (r. Bernhard Wenger), Weight(less) (r. Romain Vennekens) și Băbiciu: La nimeni pe nimic (r. Dorian Negrilă).  Dacă primele două redau fragilitatea individului în raport cu propria poveste de viață, fragilitate învinsă prin diverse mecanisme de apărare (ca de exemplu, mersul în parcul de distracții), scurtmetrajul lui Dorian Negrilă implică o asumare de la bun început a identității personale, pe care o apără împotriva prejudecăților generale. Ca aspecte formale, cele trei documentare se deosebesc, înainte de toate, prin gradul de revelare a personajului principal: în Keeping Balance, personajul este arătat integral, poate și pentru că acesta nu se confundă cu realizatorul filmului, cum e cazul celorlalte două documentare; în ceea ce privește Weight(less), regizorul-personaj fie se arată doar parțial, fie se ascunde în spatele propriului personaj-copil, care apare în filmulețele familiei; în Băbiciu: La nimeni pe nimic, relația regizorului-personaj cu filmul său este poate și mai aparte, deoarece el nu apare fizic în cadru – și cu toate acestea identitatea lui este cea care se dezvăluie până la finalul filmului.

Celelalte documentare ale secțiunii sunt fie portrete – Invisible (r. Zofia Pregowska), Padre (r. Enxhi Rista), Tania Popa (r. Eugeniu Bocancea), Sunt taximetrist (r. Șerban Racovițeanu) sau Chat with Alice (r. Isabela Tent) – , fie explorări ale unor subiecte de naturi diferite – științifice (Lucruri simple: accelerarea de particule, r. Cristian Drăgan), religioase (The Choir, r. Ahmet Bikiç) sau politice (Stories from Belgrade, r. Ioana Grigore).  Dintre acestea, un favorit personal este Invisible, nu pentru că ar avea calități formale deosebite, ci pentru că are în centrul său un personaj atipic – o bătrână care deși și-a pierdut aproape în întregime simțuri vitale ca văzul și auzul, continuă să perceapă poezia din jurul ei, pe care o transpune școlărește într-un caiet liniat. Camera nu părăsește niciodată locuința liliputană a bătrânei; asta, plus poziționarea camerei cât mai aproape de subiect, creează o intimitate aparte și dă senzația unui spațiu-extensie a personajului. Iarăși, un documentar care alege să exploreze existența unor personaje neconvenționale este Chat with Alice, sub atenția căruia stă o familie de artiști, familia „Floyd”: tânăra și dezinhibata mamă, Alice, care practică videochat-ul și este studentă la Arte Plastice, micuța Aristo, care pictează și ea cu mâinile pe pereți, și tatăl, cu mult mai în vârstă decât Alice, care și-a descoperit pasiunea pentru pictură internat fiind la ospiciu. Cele două scurtmetraje românești cu caracter științific merită și ele aprecieri, deoarece documentează felul în care românii, puțini de altfel, participă la progresele științei actuale: Observ, deci exist! (r. Andrei Răutu) prezintă două moduri de a observa realitatea, adică de a fi mai aproape de ea – prin micro și macrofotografie; în timp ce Lucruri simple: Accelerarea de particule își dorește să facă explicațiile științifice să pară mai simple. Ambele documentare se folosesc de interviuri cu specialiști în domeniu, care vorbesc fie despre pasiunea lor și cum a apărut ea, fie încearcă să pună în cuvinte simple niște fenomene/procese științifice complexe, cum e, desigur, accelerarea de particule (deși, fie vorba între noi, nu cred să fi plecat de la festival mult mai lămurită în această privință).

Lucruri simple: accelerarea de particule

Tocmai această asumare a unor subiecte radicale a oferit secțiunii de documentar de anul acesta o largă coloratură și, cel puțin în mine, a stârnit curiozități și simpatii față de lumile (re)descoperite pe ecran.