Distribuția comercială și arthouse - coexistență și conflict



Autor: Oana Darie

2015-06-11



Companiile de distribuție formează centrul puterii economice în industria de film comercial. Cineaștii au nevoie de distribuitori pentru a-și circula operele; exhibitorii (sălile de cinema) au nevoie de ei pentru a umple ecranele. În Europa și Asia activează companii importante, dar firmele Hollywoodului rămân cei mai mari distribuitori ai lumii. Numele vă sunt cu siguranță familiare: Warner Bros., Paramount, Walt Disney/Buena Vista, Sony/Columbia, Twentieth Century Fox și Universal.

Aceste firme furnizează entertainement mainstream către săli de cinema de pe tot mapamondul. Filmele pe care le lansează însumează 95% din vânzările de bilete din Statele Unite și Canada, și aproape jumătate din piața internațională. În unele capitale ale lumii, acești mari distribuitori dețin birouri care fac reclamă filmelor, programează lansări și aranjează crearea unor copii în limba țării în care sunt prezenți (fie dublând dialogul sau atașând subtitrarea). Cu unități de marketing viguroase în fiecare regiune, acești mari distribuitori pot lansa filme non-americane la fel de bine ca titlurile hollywoodiene. De exemplu, popularele filme ale lui Hayao Miyazaki (Spirited Away, Howls Moving Castle) sunt distribuite pe video de compania Buena Vista aflată sub umbrela Disney - chiar și în însăși țara lui Miyazaki, Japonia.

Distribuitorii principali fac parte toți din corporații multinaționale dedicate activităților de recreație. Spre exemplu, Time Warner deține Warner Bros., care produce și distribuie filme în timp ce controlează companii subsidiare ca New Line Cinema, Picturehouse și Warner Independent Pictures. În plus, Time Warner deține și furnizori de internet, ca America On Line (AOL). Conglomeratul deține și servicii de televiziune și cablu ca CNN, HBO și Cartoon Network; edituri și reviste (Time, Life, Sports Illustrated, People și DC Comics); companii de muzică (Atlantic, Elektra); parcuri tematice (Six Flags); echipe de sport (Atlanta Braves și Atlanta Hawks).

 

Distribuitorii specializați, cum sunt firmele new-yorkeze Kino și Milestone, preiau drepturile filmelor străine și independente pentru a le închiria cinematografelor arthouse, universităților și muzeelor.

Distribuitorii programeazădatele de lansare, fac copiile și lansează campaniile de publicitate. Astăzi, un film mediu hollywoodian are costul estimat de $70.8 milioane și necesită un buget suplimentar de $35.9 milioane pentru a fi distribuit.

Noi suntem mai familiarizați cu faza de exploatare (sau exibiție) a filmelor, momentul în care cumpărăm un bilet la cinema sau închiriem un DVD sau când îl download-ăm pentru a-l viziona. Exploatarea în săli (theatrical releaseimplică proiectarea în fața unui public plătitor de bilet, ca atunci când suntem într-un cinematograf. Alte locații în care se manifestă exploatarea teatrală sunt centrele de artă din orașe, muzeele, festivalurile de film și cinecluburile. Exploatarea nonteatrală include altfel de prezentări, cum ar fi home video, transmisii prin cablu sau satelit și proiecțiile în școli și universități.

Proiecția publică de filme se referă, totuși, la cinematograful comercial. Majoritatea cinematografelor proiectează lansările distribuitorilor principali, în timp ce câteva se specializează în filme filme independente.

Piața de cinema din Statele Unite e cea mai lucrativă, contribuind cu 32% la box-office-ul mondial. Ierarhizând după națiuni, următoarea e Japonia, asta mai ales pentru că prețul biletelor este foarte ridicat. Europa de Vest și Asia Pacifică sunt următoarele două cele mai lucrative zone ale lumii. Furnizând 25% din totalul box-office-ului mondial, Europa de Vest (incluzând UK și Țările Nordice) este cea mai importantă piață din afara granițelor SUA. Din aceste motive, cineaștii de peste tot speră la o distribuție în aceste zone prospere.

Piețele mai puțin importante sunt cele care formează America Latină, Europa de Est, China, India, Orientul mijlociu și Africa. Strategia multiplexurilor a urmărit să pună un picior în prag la poarta acestor regiuni. Aici există puține ecrane per cap de locuitor, iar antreprenorii s-au lansat în proiecte ambițioase de multiplexuri în Rusia, China și America Latină. Distribuitorii de la Hollywood au descoperit că multiplexurile din restul lumii sunt o oportunitate de aur. Investind în ele, au garantată o piață de desfacere pentru produsele lor. (Legea americană anti-trust îi blochează din a fi proprietari de cinematografe în Statele Unite).


 

Dar haideți să vorbim acum despre cinematografele de artă (arthouse cinemas), acele cinematografe care se diferențiază de cele clasice (comerciale) mai ales prin conținutul pe care îl difuzează. Aceste cinematografe au astăzi în unele țări o concretețe administrativă și fac parte din peisajul cultural curent. Cu alte cuvinte, sunt o categorie de cinematografe recunoscute ca atare de instituții ale statului și sprijinite pentru importanța lor mai ales pentru sprijinirea cinemaului național.

Franța, de pildă, are o comisie formată din 100 de profesioniști aleși de CNC, al căror rol este de a viziona filme și de a stabili care dintre ele pot purta eticheta dart” și d-essai. Asta pentru că în Franța există cinematografe dedicate lor, recunoscute oficial de Guvern și sprijinite financiar. Iar pentru a fi arthouse, un cinematograf trebuie să îndeplinească unele condiții, între care este semnificativ procentajul de astfel de filme pe care le proiectează.

Italia, de asemenea, recunoaște oficial această categorie de filme și o sprijină. Lista de filme eligibile e creată de un comitet de oficiali ai guvernului, bazându-se pe criterii care nu sunt neapărat artistice sau ortodoxe din punctul de vedere al teoreticianului de film: de exemplu, un film care a fost finanțat de stat sau care a rulat într-un festival devine automat arthouse” și poate rula în cinematografele dedicate.

În Germania, sistemul e descentralizat și structurat mai puțin formal. Sunt numite săli culturale(Programmkino sau Filmkunsttheater) și sunt într-un soi de competiție unele cu altele pentru grant-uri de la stat. Sprijinul financiar e distribuit în funcție de meritul cinematografului, ca rezultat al succesului selecției de filme difuzate dintr-un an, evaluat de comisii care includ atât profesioniști din cinematografie, cât și oficiali de stat. Acest sistem se derulează la nivel federal.

Lituania are 4 cinematografe de artă, dintre care două sunt în Vilnius. Supraviețuiesc cu ajutorul municipalității. Nici acolo nu există o rețea națională,cum nici în România nu există. Un alt punct comun cu România: vechile cinematografe au fost fie vândute, fie privatizate, fie menținute în paragină pentru valoarea proprietății de sub temelie. Trei dintre sălile arthouse fac parte din rețeaua Europa Cinemas și se bucură de sprijinul programului european MEDIA - strategia de sprijin pentru distribuție. Pentru că Lituania e o țară mică, se confruntă cu o mare problemă: îi lipsește diversitatea în programul cinematografelor datorită costurilor mari de producere a unor copii subtitrate. Nefiind un domeniu tocmai profitabil, lipsesc distribuitorii naționali, iar acest fapt afectează direct - cum spuneam mai sus - diversitatea în oferta de filme ce rulează în sălile de cinema. Soluția pe care au găsit-o? Sălile însele acționează ca distribuitori.

Conform anuarului CNC, în România există 76 de cinematografe. Dintre acestea, 6 sunt înregistrate ca cinematografe de artă, dar se pare că niciunul dintre ele nu e multiplex. În afară de probabila lor apartenență la rețeaua Europa Cinemas, nu există (pe site-ul CNC-ului, în orice caz) documente oficiale care să motiveze de ce acestea 6 sunt cinematografe de artă - după ce criterii? - și de ce altele din rețeaua națională R.A.D.E.F. nu sunt. Ele sunt importante pentru că, de (cele mai) multe ori, titlurile autohtone se întâlnesc, la ora lansării lor, cu problema de a nu avea loc în grila de filme a cinematografelor din țară. Cu toată bună voințexploatatorilor privați, care, în ultimii ani, au rulat în cinematografele de mallși filme românești, e dificil să păstrezi un astfel de titlu în grila de programe. La mall, din clipa în care un film face puține încasări, e îndepărtat de la orele cu cea mai mare audiență. Prezența filmelor românești pe aceste ecrane ajunge să fie de multe ori o curtoazie, nu o celebrare a unui act cultural. Asta se întâmplă și pentru că probabilitatea ca un film românesc să fie mai vizionat ca Iron Man e foarte mică (chiar dacă filmul românesc a câștigat de Urs de Aur).

Soarta filmului național depinde de existența sălilor de cinema dedicate lui. Cu alte cuvinte, dacă vrem ca filmele românești să producă și încasări, nu doar să ia premii internaționale și să rămână în sertar, avem nevoie de cinematografe. Indiferent de calitatea filmului pe care îl lansezi, e ilogic să te aștepți că vei fi vizionat când nu ai ecrane pe care să apari. Același argument e valabil pentru întregul segment de alte filme, cele aflate în afara influenței marilor distribuitori hollywoodieni. Nu ne putem aștepta ca cinematografia românească să funcționeze local fără un număr decent de ecrane dedicate, unde să fie promovată și pe care să fie primită cu toată înțelegerea faptului că lansarea unui film românesc e un lux pe care, din moment ce-l putem produce, trebuie să-l și putem vedea.

Din punctul de vedere al teoriei de film, arthouse nu sunt din oficiu toate filmele non-hollywoodiene, ci sunt acele filme urmând anumite tendințe stilistice solicitante pentru spectatori și mai ambițioase tematic, filme aparţinând unor regizori care nu fac compromisuri în ceea ce privește viziunea lor artistică, filme produse independent (n.r. independente de marile studiouri), care folosesc actori mai puțin cunoscuți sau neprofesionişti, care, în fine, pun la îndoială convențiile predominante ale cinematografiei. Sunt, de asemenea, filme care au calități educative, care ne ajută să vedem realitatea noastră și realitatea altora, mai ancorate în adevăr și în condiţiile concrete de viaţă.

Rolul acestui text, dincolo de a informa, este și acela de a deschide o serie de articole dedicate exploatării de filme arthouseîn România și Europa. Vom vorbi cu antreprenori europeni despre cum funcționează cinematografele arthouse, cum au ajuns să existe, ce filme rulează și pentru cât timp, ce subvenții li se cuvin unor astfel de săli odată ce încep să activeze.