Cinci cărți celebre care n-au ajuns niciodată filme



Autor: Clara Abdullah

2015-05-07



Au trecut cincizeci și trei de ani de când posterul pentru Lolita lui Kubrick (se? ne?) întreba cu o falsă pudoare: How did they ever make a movie of Lolita? în timp ce Lolita însăși (întrupată de Sue Lyon) ne sfida cu privirea pe deasupra ochelarilor ei cu inimioare. De atunci, trecerea deceniilor nu doar că a șters revolta provocată de o asemenea adaptare scandaloasă, ci a adus după sine o nouă versiune cu o Lolită mai tânără și o expunere mai emfatică a pedofiliei care se petrecea în romanul original. Asta ca să nu mai spunem că odată cu explozia internetului, ”Lolita” a ajuns să definească un subgen al filmelor porno, a cărui tematică probabil nu mai necesită lămuriri.

Dar Lolita n-a fost nici primul, nici ultimul exemplu de ”nefilmabil” devenit ”filmabil” (în lipsa unor termeni mai buni), deși rămâne unul din cele mai memorabile. Marele ecran bubuie de filme având la bază orice de la benzi desenate (Persepolis), jocuri video (Prince of Persia: The Sands of Time), seriale (Miami Vice), fotografii (Pretty Baby), prezentări multimedia (An Inconvenient Truth), la jucării (The Lego Movie), opere muzicale (Pink Floyd – The Wall), poezii (Howl), piese de teatru (Death of a Salesman), emisiuni radio (The Hitchhiker′s Guide to the Galaxy) și tot ce nu își găsește locul în vreuna din aceste categorii. Sigur, nici filmele nu sunt imune la asemenea metamorfoze, ajungând uneori fie seriale (Fargo), fie jocuri video (Home Alone), fie chiar mutația mea preferată - filme non-muzicale devenite musical-uri (circulă acum prin Lisabona un spectacol muzical adaptat după Fifty Shades of Grey). Dar astfel de situații apar rar, căci oricât de fluidă se vrea Arta, cinemaul galopează triumfător precum un Ginghis Han printre cele șase surori ale sale.

Și iată cum totuși câteva opere literare cu răsunet au rămas nevătămate între coperte, ferite de gândul că probabil undeva, într-un birou canicular de la Hollywood, un producător hotshot le deplânge potențialul filmic. Mulți suspină la unison după o transpunere audiovizuală, alții, puriști din fire, mulțumesc oricărei forme de entitate divină pentru faptul că acestea n-au fost pângărite printr-o ecranizare. M-am oprit la cinci astfel de cărți pe care, dacă nu le-ați citit, cel mai probabil le știți din auzite. Voi evita să le ierarhizez într-un top, o dată fiindcă o asemenea manevră nu și-ar avea rostul aici și apoi fiindcă încep să mă simt ca John Cusack în High Fidelity de la atâta ”topuială”.

 

Blood Meridian, Cormac McCarthy (1985)

Numele lui McCarthy s-ar putea să nu vă spună mare lucru, dar titluri precum The Road și No Country for Old Man, care au parcurs clasicul drum din penelul său către marile ecrane, cu siguranță nu vor rămâne fără ecou. În forma sa literară, The Road e probabil cea mai light lectură de la McCarthy și se poate lăuda cu cel mai optimist final, ceea ce spune tot despre cum stă treaba la McCarthy în general. De cele mai multe ori, finalul unui roman de-ale lui te va face să te plimbi pe străzi câteva ore întrebându-te la ce naibii te mai chinui să trăiești pe planeta asta.

Și-apoi avem Blood Meridian, o carte fenomenală în care vei găsi nu doar cele mai hipnotizante descrieri ale unor peisaje naturale, ci și probabil cel mai mare număr de scalpări pe centimetru pătrat de hârtie (dacă există o carte cu mai multe scalpări decât asta, vă rog să nu-mi spuneți de ea). Sau ca să explic mai bine, pare o carte scrisă de Calistrat Hogaș după ce a căpătat o tulburare de stres post-traumatic. E exact genul de literatură pentru care americanii țin la îndemnână termeni ca graphic sau gritty sau gloomy (epitetele care încep cu ”g” par deosebit de eficiente în astfel de situații). Ca atare, nici nu vreau să-mi imaginez în ce categorie de rating s-ar încadra o ecranizare care ar încerca măcar să rămână fidelă originalului. Să zicem doar că n-ar fi genul de film la care să mergi cu prietena/prietenul ca să vă serbați aniversarea de X luni împreună.

Dincolo de dificultățile de ordin vizual (teme precum scalpări și bebeluși atârnați în copaci tind să descurajeze regizorii), trebuie luat în considerare stilul literar pe care McCarthy îl folosește în carte și care a fost descris în mai multe rânduri drept ”neo-biblic”. Mai exact, autorul se zgârcește cu punctuația, dar nu și când vine vorba de conjuncții, pe care le folosește pentru a lega propoziții între care în mod normal te-ai aștepta la un raport de subordonare. Tehnica respectivă, care poartă numele de ”parataxă” și mai poate fi observată printre altele în Moby Dick, învăluie toată lectura într-un aer de Vechiul Testament, impresie întărită de laitmotive precum puritatea, păcatul, obediența, care curg nestingherite prin Blood Meridian. Deși n-ar fi un impediment major în calea unei ecranizări, imposibilitatea transpunerii în vizual a unui astfel de stil literar ar constitui o amputare vizibilă pentru Blood Meridian pe care mulți admiratori ar deplânge-o (și pe bună dreptate).

În ciuda tuturor stegulețelor roșii care spun ”NU” unei adaptări, piața nu duce lipsă de doritori. James Franco, un admirator de cursă lungă al ”nefilmabilului”, a avut cel mai longeviv și mai mediatizat  hard-on regizoral pentru Blood Meridian, lansând vara trecută chiar și un demo reel de 25 de minute. Multe voci îi invocă totuși pe frații Coen la cârma unui astfel de proiect, dat fiind că au făcut o treabă mai mult decât onorabilă cu No Country for Old Men. Departe de mine gândul de a respinge orice semnat de frații Coen, dar parcă mi-ar plăcea să-l văd pe Terrence Malick într-o pasă mai furioasă încumetându-se la o adaptare. Îmi și imaginez cu deliciu scenele sângeroase filmate cu pajiști feerice pe fundal.

Ca o ultimă mențiune, Blood Meridian are cel mai original antagonist pe care l-am întâlnit conturat în orice carte, și anume judecătorul Holden. Amestecul lui de malițiozitate și carismă îmi aduce aminte de toate reprezentările alea ale Diavolului mai degrabă ca tip (în 90% din cazuri e bărbat) șarmant cu maniere impecabile decât ca monstruleț roșu încornorat. Dar te sperie. Judecătorul Holden te sperie fiindcă expune cruzimea în cea mai pură formă și totuși nu reușești să-i dibuiești nicio motivație în spate pentru asta. Nu știu cine ar putea duce un asemenea rol, dar oricine reușește poate să-și comande deja o vitrină pentru statueta Oscar. James Franco l-a ales pe Mark Pellegrino, dar eu aș vedea statura impunătoare a lui Vincent D’Onofrio sau privirea un pic maniacală a lui Gary Oldman făcând minuni pentru rolul judecătorului.

 

House of Leaves, Mark Z. Danielewski (2000)

După disertație, să citesc House of Leaves a fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut până acum. De fapt, nici măcar n-am terminat-o și tot mă bat pe umăr pentru cât am dovedit-o. De luni întregi stă bestia asta de carte într-un folder și mereu când dau de ea parcă îmi ia în râs neputința. Și nu-i zic ”bestie” fiindcă e mare/lungă (deși nu e nici mică/scurtă), ci îi zic bestie fiindcă e o orgie literară, un labirint de cuvinte în care mulți minotauri ca mine se avântă, dar puțini ies.

Probabil nu pare corect să scriu despre o carte pe care n-am citit-o integral, dar cred că fascinația mea pentru ea mă legitimizează un pic în sensul ăsta. Așadar, ce are House of Leaves așa special și mai ales, de ce acest ceva special nu s-ar traduce bine pe ecrane? M-am găsit adesea în situația de a trebui să explic despre ce e romanul și la fel de adesea m-am trezit împotmolită. Cea mai simplă versiune e că House of Leaves e o carte despre un manuscris despre un film despre o casă care de fapt e tot o carte (Leaves funcționează aici ca omonim pentru frunze și paginile unei cărți). Prin urmare, orice adaptare fidelă ar fi un film despre o carte despre un manuscris...ați prins ideea.

Acțiunea romanului are mai multe straturi decât un tort de clătite și straturile sunt concepute de așa natură încât nu există mod de a le îmbina sub formă filmică într-un mod coerent. Ar veni cam așa: nucleul e povestea unui fotojurnalist pe nume Will Navidson și a prietenilor săi, care se trezesc că locuiesc într-o casă mai mare pe dinăuntru decât arată pe dinafară și ai căror pereți se mișcă. Apoi avem The Navidson Record, filmul prin care aceștia distilează și diseminează experiențele lor din casa înspăimântătoare. Urmează manuscrisul unui bătrânel orb numit Zampanò, care face o analiză critică a filmului, analiză pe care o găsește eroul nostru și naratorul autodeclarat ”de neîncredere” al cărții, Johnny Truant, pentru ca în final să ajungă atât de absorbit de ea încât îi dăunează la mansardă. Deși e posibil ca Johnny să fi fost un pic nebun de la bun început și manuscrisul lui Zampanò să fi fost scris ca o alegorie un pic claustrofobă despre cum e să petreci timp în afara casei. A, da: mai sunt și scrisorile pe care mama lui Truant i le scrie dintr-un spital de nebuni și care țes la rândul lor o poveste proprie spre sfârșitul cărții, când crezi în sfârșit că ai înfruntat tot ce poate să scoată la înaintare House of Leaves.

Dar nu, asta nu e tot. Felul în care e scrisă cartea – și mă refer aici la formă, nu la stil literar – e o operă de artă în sine, atât de minuțios și delicios întortocheată încât orice alt format (ebook, audiobook, film) pălește pe măsură ce se îndepărtează de acela original al cărții. Cam jumătate din semnificația romanului e conferită de adnotările editorului, de notele de subsol care au și ele note de subsol, de coduri, de schimbările bruște ale sensului de scriere, de haosul general care tronează în paginile cărții. După cum menționam, eu am citit varianta .pdf care e mai îmblânzită din punctul ăsta de vedere, dar am văzut cum arată o versiune hardcopy și consider că și voi meritați. 

Cu toate astea, nu m-ar deranja să văd doar The Navidson Record transformat într-un horror din categoria found footage care să se joace un pic cu psihicul meu. Ar fi o distanțare binevenită de la tematicile standard ale genului, care de obicei e centrat în jurul unor entități paranormale ori normale, dar diabolice într-un fel sau altul. Aici, antagonistul ar fi însăși casa, iar în loc de jump scares și teroare am avea o incursiune lentă, dar sigură într-o psihoză presărată cu agorafobie și claustrofobie (pentru că da, în cartea asta ele coexistă). N-ar fi House of Leaves, dar pare singurul mod omenește posibil de a manevra cinematic romanul cu respectul pe care îl merită.

 

Cien años de soledad (Un veac de singurătate), Gabriel García Márquez (1967)

Ah, Márquez! Omul care mi-a împodobit adolescența cu viziuni fantastice despre frumoasa Remedios strivind scorpioni în cadă toată ziua, despre colonelul Buendia plângând în uterul mamei sale și care va rămâne etern responsabil pentru fascinația mea vizavi de țigani și gheață. Sigur, Clarei cea adolescentă îi scăpau metaforele pentru situația Americii Latine sau diversele scene de dragoste care implicau incest sau faptul că citea o piatră de temelie a Realismului Magic, dar știa că îi place lectura și că ar mai vrea. Și dacă o fată de liceu a reușit să transpună în imagini fiecare cuvințel din cartea aia, ai crede că un regizor cu buget generos și un director de imagine talentat ar face o treabă și mai bună, așa-i? Nu tocmai.

În primul rând, GGM s-a pronunțat foarte ferm contra unei ecranizări după adaptarea prea puțin impresionantă prin care a trecut ”Dragoste în vremea holerei” – aprobată, se pare, într-un moment de Walter White, recent diagnosticat de cancer și sensibil la nevoile financiare ale familiei. Harvey Weinstein (producție) și Giuseppe Tornatore (regie) erau doritorii principal, cărora Márquez le-a dat undă verde cu o singură condiție: să filmeze întreaga acțiune a cărții, dar să o lanseze pe bucăți - câte un capitol de două minute în fiecare an timp de un veac. Refuzul autorului a fost pe cât de creativ și plin de grație, pe atât de grăitor în privința problemelor pe care le-ar ridica ecranizarea.

Acțiunea e foarte densă, căci șapte generații care trăiesc și mor în condiții tragice și/sau fantastice nu sunt tocmai ușor de dus în cârcă pentru un film. Mai ales când tuturor generațiilor le lipsește aparent originalitatea în privința numelor pe care le aleg pentru progenituri. Aici am putea avea un avantaj al variantei cinematografice, căci 5 José Arcadio și 5 Aureliano (plus 17 fii cu același nume, dar care mor repede) ar fi mai ușor de identificat dacă am putea asocia un chip diferit fiecăruia din ei. Dar atunci s-ar pierde tot simbolismul pentru ciclicitatea istoriei, un aspect important în cadrul realismului magic și motiv pentru care cititorii care au nimerit varianta cărții cu un arbore genealogic încorporat sunt pe cât de privilegiați, pe atât de păgubiți.

Desigur, se poate distribui același actor în toate rolurile transgeneraționale omonime, căci a funcționat bine în Cloud Atlas și nu cred că s-ar supăra nimeni să vadă un Javier Bardem sau un Gabriel García Bernal apărând mai mult pe ecran. Multe indicii referitoare la trecerea timpului ar trebui deduse contextual și evidențiate prin paletele de culori și alte elemente ce țin de imagine, à la Wes Anderson cu Grand Budapest Hotel. Dar asta necesită timp de ecran, mai mult timp decât ar fi capabil să îndure orice fund uman într-o singură ședere. Ar trebui să fie Boyhood, cu 100 de ani în loc de 12 și ocurențe ale fantasticului interpuse scenelor de război și sex și banane care explodează. E prea realist pentru un film de fantezie și prea plin de fantezie pentru un film realist.

Poate o miniserie HBO (buget! costume! penisuri!) cu Guillermo del Toro în scaunul regizorului ar face dreptate romanului, dar un astfel de mariaj pare aproape la fel de greu de imaginat precum înălțarea la cer a frumoasei Remedios în timp ce împăturește cearșafuri.

 

The Satanic Verses, Salman Rushdie (1988)

Cunoscută în ziua de azi drept cartea care a supărat mulți musulmani acum vreo două decenii, The Satanic Verses spune o poveste într-o poveste care implică doi indieni, profetul Mohamed și niște zeițe păgâne. Faptul că numele profetului apare într-o carte care nu e Coranul e de rău, faptul că respectiva carte are un derivat de la ”Satan” în titlu e și mai rău, dar nu s-a ajuns la fatwā, proteste în masă și asasinarea unora din translatori doar dintr-atât. O, nu.

Referirea la ”versetele satanice” i-a condus pe mulți musulmani la ideea că Rushdie prezintă Coranul în ansamblu drept cuvântul diavolului, o idee pe care ai vrea să o eviți când ai de-a face cu o carte sfântă a unor non-sataniști. În realitate, ideea unor versete-fantomă în paginile Coranului există demult, cu mult înainte să se nască Rushdie și se referă la presupusa existență a unor versuri care făceau trimitere la figuri deice păgâne pre-islamice. Întorcându-ne la controversă, orice reprezentare a lui Mohamed, așa cum spuneam și cum știm cu toții din South Park, e prilej de necaz, dar reprezentarea lui Mohamed ilustrată de Rushdie se evidențiază în mod negativ prin diferite aspecte, dintre care notabile sunt viziunile cu zeii păgâni pe care le are la ceasul morții. Utilizarea unor personaje cu nume precum Gibreel, Saladin, Ayesha, nume de mare importanță în credința islamică, a fost intepretată drept blasfemie și nu a fost de ajutor nici scena în care prostituatele dintr-un bordel sunt tize cu soțiile Profetului.

Ce ar trebui să fie clar până acum e gradul imens de controversă pe care l-ar provoca o ecranizare și riscurile pe care și le-ar asuma oricine își ia asupra-și un asemenea proiect, de la producător executiv și până la vânzătorii de floricele din cinematografe. Căci dacă există ceva mai rău decât o descriere a profetului Mohamed, acel ceva e o reprezentare vizuală a Profetului Mohamed și încă una care necesită un actor care să-l interpreteze. Filmul The Message (1967, r. Moustapha Akkad) e un exemplu bun pentru cum, cu puțin efort și multă ingeniozitate, poți face un film despre Mohamed fără Mohamed sau familia lui apropriată. Dar dacă acolo avem de-a face cu o epopee elogiatoare, The Satanic Verses, deși nu și-a propus explicit să jignească, a lovit în mai mulți nervi decât un dentist în timpul unei extracții de măsea. Oricine ar vrea să filmeze adaptarea ar trebui să o facă într-un mod mai subtil decât a filmat Kubrick aselenizarea,  presupunând că teoria aia conspiraționistă ar fi adevărată. În climatul actual, sensibil încă după Charlie Hebdo și nevindecat totalmente după 11 septembrie, mă îndoiesc că ar vrea cineva să-și ia o asemenea misiune și să redeschidă astfel discuțiile despre cine e rasist, cine-i terorist și cine și-a făcut de cap cu libertatea de exprimare.

Dar dincolo de riscurile indubitabile pe care le-ar ridica producția, există și obstacole de ordin stilistic, ca la toate celelalte cărți din listă. De fapt, obstacolele de aici nu se distanțează cu mult de cele menționate la Cien años de soledad, pentru că și aici acțiunea e densă, iar Realismul Magic își scoate ghiduș capul la lumină. Toată povestea cu Profetul si idolii păgâni sunt de fapt vise ale unui duo de indieni morți într-un atentat terorist aerian și reveniți pe Pământ sub formă de arhangheli. Narațiunea, așadar, are două capete și niciunul nu poate fi sacrificat în virtutea unei ecranizări, căci funcționează doar împreună. Coloritul, non-linearitatea și textura densă a narațiunii sunt punctate de asemenea de mult dialog interior, ceea ce nu a incomodat mult în cazul altor adaptări celebre precum Fight Club, dar nici nu e tocmai o rețetă a succesului în cinematografie.

La drept vorbind, în situația în care The Satanic Verses chiar ar ajunge pe ecrane, îmi imaginez că puțini ar fi cei preocupați de calitatea adaptării și mulți ar fi cei care ar descărca filmul de pe torrenți ca să vadă ”filmul ăla scandalos despre musulmani”. Dar din fericire, nu se anunță nicio intenție în acest sens care să amenințe pacea mondială.

 

The Catcher in the Rye, J. D. Salinger (1951)

Și iată cum am ajuns la superstarul acestei liste și al tuturor listelor de genul, cartea de căpătâi a adolescenților neînțeleși de societate și a criminalilor în serie deopotrivă. The Catcher in the Rye, o zi din viața unui băiat de 17 ani narată la persoana I, în care se întâmplă multe deși nu se întâmplă nimic. Fluxul conștiinței și monologul interior domină acțiunea romanului, două tehnici literare nu tocmai prietenoase de tradus în imagini.  Oricât de distractiv ar fi să urmărești căderea nervoasă a lui Holden pe marele ecran, cel mai probabil n-o să se întâmple prea curând.

Cel mai aprig oponent al unei adaptări cinematografice a fost însuși autorul, după cum o dovedește scrisoarea aceasta, o veste nu prea grozavă pentru orice amator al ideii. Având în vedere că Salinger a scris misiva respectivă în 1957, am să presupun că își imagina o ecranizare seacă, susținută de multe voice-overs, flashback-uri cu nemiluita și probabil un actor precum Sal Mineo în rolul principal. Nu știu dacă autorul a văzut ulterior filme ca Taxi Driver sau Rosetta și dacă acestea i-au schimbat perspectiva, dar cert este că cinematografia a devenit mult mai aptă în a reda vizual opere care nu-s orientate spre acțiune. Dincolo de asta, legea americană a copyright-ului e un gardian destul de eficace al operei, întrucât conform acesteia, The Catcher in the Rye va rămâne off-limits până în 2080 (= 70 de ani de la data morții autorului), când va intra în domeniul public. Deși nu mă îndoiesc că va contiua să fie relevantă atunci ca și acum, mă gândesc că nu voi mai fi pe-aici să văd ce regizor își face ambiția cu ea.

Și totuși, cum ar arăta tranziția pe marele ecran pentru The Catcher in the Rye? Multă narațiune din off? Fără narațiune? Dărâmarea celui de-al patrulea perete? Ce tehnici ar putea fi folosite pentru a crea un arc dramatic capabil de a stârni interesul publicului fără a trivializa experiențele lui Holden? Pe oricâte părți aș întoarce-o, nu văd o variantă finală care să nu iasă măcar un pic gimmicky. Citisem mai demult pe un forum, undeva, ideea unui tip cum că vreun producător avid de recunoaștere îi va da o turnură edgy și va face tot filmul cu Holden împărtășindu-și angoasele prin Twitter. Tipul a scris ideea în glumă, dar având în vedere că ecranizarea pentru Fantastic Four l-a transformat pe Doctor Doom într-un blogger antisocial, nu m-aș mira să văd o variantă ”modernă” la The Catcher in the Rye pe a cărui poster apar hashtag-urile #phony #crumbum #thatkilledme. Ferească sfântul! The Catcher in the Rye e minunat fiindcă, deși protagonistul e plângăreț și cam narcisist, poți totuși să te regăsești în suferințele lui tocmai fiindcă acestea provin din experiențe simple, de zi cu zi. Gesturile mici sunt la Holden prilej de gânduri mari, dar pe ecran, gesturile mici au nevoie de compania gesturilor mari pentru a ține spectatorii pe scaun.

Ca exemplu, Igby Goes Down (cu un Culkin care nu e Macauley!) e probabil cel mai aproape de o ecranizare după The Catcher in the Rye fără a purta oficial blazonul acesta. Cu toate că Igby înfruntă un set foarte asemănător de dificultăți ca și Holden, filmul e axat mult pe familia mic-burgheză a eroului și personajele excentrice care îl afectează. Tonusul e astfel dinamic, redat printr-o serie de evenimente și interacțiuni umane, deși aerul depresiv care plutește prin paginile cărții se face simțit și aici. E ușor să scoți o poveste coming-of-age interesantă din The Catcher in the Rye, dar problema e că romanul e mult mai fin și mai complex de atât. Să îl aduci pe marele ecran ar fi sinonim cu a merge pe o sârmă în timp ce jonglezi cu fierăstraie: s-ar putea să ajungi pe partea cealaltă, dar cu siguranță ai să scapi câteva fierăstraie pe drum.