Când sunt frații Coen serioși? Ghid util de la The Dude la A Serious Man



Autor: Alexandra Nenciu

2016-10-06



Deci… când sunt fraţii Coen serioşi?

Adevărul e că nu sunt niciodată serioşi. Dacă se întâmplă asta vreodată, cel mai probabil sunt prea plictisiţi să facă glume, sau să dea interviuri for that matter. Totuşi, să nu se înţeleagă că această seriozitate (serios nu înseamnă neapărat dramă, comedie nu înseamnă neapărat neserios) trebuie cumva amestecată cu abilităţile lor de scenarişti sau regizori, împreună, separaţi, unul pentru celălalt, simultan, producând sau helping a bro out. Nu e doar faptul că ei iau în glumă statutul nobil de cineast (which they totally do), ci mai important e că nu prea iau in serios jucăriile acestuia, noţiunea de suspans tipic hollywoodian, coincidenţe narative, personaje principale, MacGuffin şi prietenii lui. De aici se trage această aparentă uşurinţă de a mima improvizația, pentru care există o explicaţie mai simplă în faptul că folosind mai tot timpul aceiaşi actori, Ethan şi Joel nu prea se obosesc să aducă şi publicul la curent cu inside joke-urile filmelor. Deci ce rămâne de făcut?

 

 

Put that cat in a hat, put that hat in a cat!

Cu alte cuvinte, când toată lumea se chinuia să deducă care este de fapt însemnătatea ascunsă a pisicii din Inside Llewyn Davis, Joel Coen, mai în glumă, mai în serios (acest cuvânt va apărea foarte des în acest articol), spunea că au folosit-o în lipsa unui plot efectiv al filmului. Ştim deja că plotul şi complexitatea lui nu este niciodată o problemă pentru cei doi. În Burn After Reading există literalemente o puşcă a lui Cehov. Da, exact aşa, un pistol de care George Clooney ne asigură că nu s-a folosit şi care fără nişte explicaţii sau consecinţe prea complicate se descarcă în actul care trebuie.

Cât despre pălăria din pisică, este vorba de cea din Miller’s Crossing. Fie că e o metaforă pentru relaţiile tumultoase ale lui Tommy (Gabriel Byrne) sau o prelungire a personajului, intenţia e clară şi e destul de evident că ceva se întâmplă în jurul acelei pălării. Cred că mai evident de atât nici nu se putea, decât dacă prim planurile cu aceasta ar fi fost şi în slow motion.

Aşadar, pentru un privitor ataşat de simboluri şi curios de semnificaţia lor, trebuie ştiut că totul este acolo cu un motiv, dar este foarte probabil să nu afli niciodată care este acesta. Concluzie: Trust in thy Coen!

 

The C in OCD is for Coen

O altă trăsătură a filmelor fraţilor Coen, care este în acelaşi timp borderline serioasă şi în anumite cazuri ironică este reprezentată tocmai de OCD-ul minor de care suferă (nu în sensul de Wes Anderson, pentru că în mod evident în ceea ce îl priveşte pe el e vorba de OCD major). De exemplu, The Big Lebowski îl are ca personaj principal pe the dudest dude ever. Ignorând pentru un moment apelativul autoexplicativ şi faptul ca Jeff Bridges aproape că trăieşte într-o sală de bowling, haideţi să remarcăm un detaliu foarte important: acesta face un control al calităţii laptelui, chiar acolo, în magazin. The Dude, simbolul lenei, confortului, hipiotului care nu s-a adaptat nici vârstei şi nici pretenţiilor sociale, verifică data de expirare a cutiilor de lapte, alege o cutie de lapte potrivită, o deschide şi gustă, TOTUL pentru realizarea unui White Russian perfect. Asta este de fapt primul pas către identificarea Metodei Coen.

 

 

Ce este Metoda Coen?

Îl luăm pe The Dude – Ethan şi Joel îl vor face The Dudest. Luăm glumele cu evrei – A Serious Man devine the Jewiest Jewish film. Barton Fink – John Turturro depăşeşte până şi ideea de struggling artist. Piesele lui sunt efectiv despre proletariat si omul de rând, iar când problema devine cea dintre el şi artă, finalul e pur şi şimplu în flăcări. Inside Llewyn Davis – până şi ceața e folk în filmul ăsta. O Brother, Where Art Thou? – Cred că se înţelege totul din titlul filmului, iar Burn After Reading e un fel de hibrid între Zece negri mititei (And Then There Were None) şi comedii romantice şi aşa mai departe.

Cred că cel mai important pro tip (‘cause I’m a pro) este faptul că fraţii Coen nu fac parodii. Da, într-adevăr, de cele mai multe ori personajele lor nu sunt cele mai deştepte (that’s an understatement), dar oricât de exagerate ar părea şi de irecuperabile, parcă tot nu pot fi privite ca nişte parodii. Este într-adevăr greu de crezut mai ales după ce auzi accentul sudist al lui Tom Hanks în Ladykillers, dar cel mai bun studiu de caz îl reprezintă  totuşi recentul Hail, Caesar!. De ce? (Pentru că am scris deja despre el.) Pentru că Hail, Caesar! e acel exemplu de film-serios-dar-nu-prea al Coenilor. E descrierea Hollywoodului anilor  ’50  amuzantă, confundabilă cu parodia, dar nu este răutăcioasă, e mai degrabă nostalgică. And there you have it – fraţii Coen sunt şi nostalgici, aşa cum sunt în multe alte filme: Barton Fink, O Brother, Where Art Thou?, True Grit…

La o asemenea acuzaţie, cei doi ar răspunde aproape sigur cu: „Fuck you, Peck, you’re a mormon. Compared to you, we all have a drinking problem.” (Burn After Reading)

Revenind la Hail, Caesar!, personajul lui Josh Brolin e, de ce nu, o metaforă pentru Ethan şi Joel. Repară, improvizează, este distras, îşi depăşeşte cu mult atribuţiile de serviciu, dar nu poate renunţa, pentru că Hollywoodul rămâne Hollywood, aşa cum se întâmplă şi pentru Coeni.

 

Pentru că sunt multe filme de navigat, mai trebuie ştiut că pentru cei doi:

Bro's come before ho's, except for Frances McDormand, she’s a babe.

 

 

În Burn After Reading, Richard Jenkins îşi mărturiseşte dragostea poate prea subtil pentru personajul interpretat de Frances McDormand: “You’re not one like those phony Hollywood actresses! They’d laugh at me in Hollywood.

Nu este o replică suficient de evidenţiată în film cât să reprezinte vreo critică făţişă a standardelor de frumuseţe hollywoodiene şi ar fi frumos să ne-o imaginăm ca pe un compliment pus de Joel Coen în scenariu pentru soţia lui, Frances McDormand. Dar ea ne arată de ce sunt de fapt fraţii Coen un power couple – nu sunt phony.

 

The Coens do their own thing

No Country For Old Men este la fel de mult un film al celor doi, aşa cum este The Big Lewbowski sau Inside Llewyn Davis. Calitatea de dramă a acestui film nu este întreruptă de glume, fie ele şi seci sau personaje adâncite în stereotipuri, aşa cum ar fi de aşteptat dacă ai văzut doar anumite filme ale celor doi. (Pentru simplificare: George Clooney într-un film de fraţii Coen = comedie). Ar fi fost mai uşor să ne dăm seama că ăsta e un film regizat de fraţii Coen, dacă jucau Frances McDormand, John Turturro şi George Clooney în el, dar se poate şi altfel.

 

The Hard Way:

Există un personaj sassy (Gabriel Byrne în Miller’s Crossing, John Malkovich în Burn After Reading, Julianne Moore in The Big Lebowski)? Tommy Lee Jones – bifat.

Există dialog din plin, dar scris precis? Bifat.

Există vreun ajutor de şerif naiv (apare unul şi în Fargo)? Mai degrabă sacrificat, dar da – bifat.

Există un personaj cu o alegere interesantă de coafură (George Clooney în O Brother, Where Art Thou?, John Turturro în Barton Fink)? Javier Bardem nu se plânge totuşi, a câştigat un Oscar – bifat de două ori.

 

 

Există un labirint de fire narative? Da, dar nu atât de complex încât să laşi firimituri în urmă.

Concluzia este evidentă – No Country For Old Men este o carte scrisă de Cormac McCarthy.

Aşadar, ce este de rezumat în ceea ce îi priveşte pe Ethan şi Joel Coen?

Când alţi regizori sunt acuzaţi că fac acelaşi film de mai multe ori, problema cu fraţii Coen e că fac acelaşi film de fiecare dată, dar că niciodată nu iese ca cel dinainte[1]. Deci nu ar trebui să fii mândru că reuşeşti să urmăreşti admirabil încurcătura de fire narative, de planuri şi personaje sau că atribui un înţeles interesant anumitor simboluri recurente.

Stop being so serious and put a smile on that face!

 



[1]
                              [1] http://www.avclub.com/article/coen-brothers-keep-making-same-film-twiceand-its-b-231871