A fost un moment în episodul 7 în care mi-am zis că acum se va întâmpla, că acum o să devină Umbre un serial care să merite. Se costumase Relache (Șerban Pavlu) într-un mascat, se garnisise cu o armă care părea șmecheră (bine, nu mă pricep la arme, poate că nu era) și dăduse peste o gașcă de oameni veseli care jucau poker pe bani, care – surpriză – era tocmai gașca capului capilor, respectiv personajul lui Dorel Vișan. M-am prins că jucau poker pentru că Relache a coborât undeva într-un beci (și după cum am învățat din filmele americane, toate partidele ilegale de poker se poartă într-un beci; deci secvența asta e un citat) unde i-a găsit pe unii care stăteau la o masă sub un bec nu foarte luminos (și se știe doar că în beci, la lumină slabă, se joacă poker și nu canastă). În fine, când recuperatorul nostru e gata să le ia banii, apare și Dorel Vișan prin surprindere, dar Relache e șmecher și-l prinde imediat. Ăsta a fost momentul în care mi-am zis „mamă, acum o să facă varză tot și-i omoară pe toți și de-acolo nu mai e cale de întoarcere, mamă ce mișto!” E, nu știu dacă l-a ținut o secundă (bine, o fi fost mai mult în timp cinematografic, dar nu s-a folosit niciun mecanism narativ care să-mi fi arătat mie, spectatorului, că așa ar fi) că Relache a și lăsat pistolul jos, a scos onest briceagul de prin buzunare, a dat jos măscuța și s-a făcut umil în fața lui Dorel Vișan.
Vreau să explic de la început miza articolului pentru că nu se discută des despre structura narativă a serialului TV în publicațiile românești. Cea mai bună lucrare despre narațiune în serialele TV e cea a lui Jason Mittell, un critic TV & cinema din SUA, care a scris Complex TV: The Poetics of Contemporary Television Storytelling, în care teoretizează noțiuni de auteurism, multi-narațiune, intertextualitate, construcția personajului ș.a. Pe scurt, în serialul TV frumusețea scenariului este să inițieze mai multe planuri narative, care să se deruleze intercalat de-a lungul unui sezon sau a mai multora. Mergând mai departe cu simplificarea, aș spune că plăcerea vizionării unui serial vine din suspansul acesta dat de mai multe planuri narative pe care le anticipezi și de evoluția personajului. De exemplu, în The Good Wife avem o evoluție lentă a personajului principal, Alicia. În primul sezon e pasivă, toate acțiunile care o implică vin din exterior și ea doar reacționează la ele, ceea ce a făcut ca firul ei narativ să fie plictisitor prin comparație cu cel al soțului ei, care luptă pentru libertatea și poziția lui politică. Pe măsură ce serialul avansează, Alicia începe să acționeze și deci acțiunile pe care ea le inițiază devin interesante. La nivel de suspans e simplu, dacă personajul nu face nimic, nu ai ce anticipa. Dar în The Good Wife lucrurile sunt mai complexe, pentru că Alicia este totuși în mijlocul mai multor povești, pe care trebuie să le descurce – cazul legal din fiecare episod, procesul soțului său, mariajul ei, flirtul cu colegul din facultate, rivalitatea cu celălalt stagiar de la firmă, aventurile copiilor ei etc. Chiar dacă nu produce ea însăși aceste ramificații ale narațiunii, toate o privesc într-un fel sau altul, toate au coerență și se intercalează. Intercalat nu înseamnă că nu pot funcționa individual, ci că toate firele narative creează straturi ale acțiunii principale – povestea Aliciei care învață să fie independentă, iar evoluția ei ca personaj este, chiar dacă lentă și treptată, grandioasă.
The Good Wife și Alicia servesc foarte bine pentru explicarea unui personaj ca Relu din Umbre, care pe toată durata primului sezon (duminica viitoare va avea premiera ultimul episod, dar nu văd cum s-ar mai putea schimba multe) este pasiv și abia dacă reacționează la ce i se întâmplă. Dar chiar și într-o astfel de situație, cu un personaj a cărui evoluție ar fi lentă și gravă, tot este nevoie ca poveștile din jurul lui să îi provoace conflicte puternice, pe care să le gestioneze. Pe când situațiile la care este expus Relu fie nu au coerență, fie sunt pur ilustrative (de genul „Relu se plimbă printr-o casă…”), fie nu interacționează.
Un alt personaj cu o evoluție treptată – dar nu la fel lentă– este Walter White, protagonistul din Breaking Bad. Admirativ, Umbre are trimiteri către BB, una chiar frumoasă vizual este în finalul episodului 1, când Relu și Sabin sunt undeva pe un câmp, în chiloți și cu șorțuri, citând scena cu Jessie și Walter în deșert, preparând crystal meth. De asemenea, genericul din Umbre pare să preia utilizarea flashback-ului din BB, căci fiecare moment din genericul serialului românesc prevestește o întâmplare din narațiune. Sigur, e drăguț ca citat, însă nu funcționează ca tehnică narativă, căci ce făcea Vince Gilligan era să creeze niște așteptări pe care ulterior le speculează și dejoacă (nu am apreciat de fiecare dată variantele pe care V.G. le-a găsit, dar asta ar face subiectul unei alte discuții). Unde vreau să ajung este că BBși multe alte seriale jonglează cu o mulțime de posibilități narative cât să provoace spectatorului o reacție mai mult decât pasivă, ceea ce Umbre nici măcar nu încearcă.

Structura narativă – Umbre
Umbre are un sezon cu 8 episoade, fiecare dintre ele conținând un fir narativ individual: Relache urmărește câte un pungaș amârât (monster of the day) care îi este dator Căpitanului (Doru Ana), îl caftește și-i ia banii. Rama ce cuprinde toate aceste povești ar putea fi viața personală a lui Relu, propria lui evoluție sau fir narativ care să lege episoadele. Sau ar putea fi încercarea lui de a ieși din mafia bucureșteană, asta dacă ar exista într-adevăr o încercare a lui de a ieși. Sau ar putea fi cu totul altceva care să dea concretețe acestui personaj și poveștii lui. Pe scurt, pentru cine nu a văzut serialul: Relu este căsătorit cu Gina, are doi copii, pe Magda și Chuckie, care cred că își câștigă existența în mod onest din taximetrie, un nea’ Puiu ca bunic adoptiv, și lucrează ca recuperator pentru un mare interlop din București (pare să fie cel mai mare). Acum, nu știm foarte bine ce caută Relu în afacerea asta, dar în episodul 6 sau 7 face o referire la nea’ Puiu, care l-ar fi luat de pe străzi la 15 ani și l-ar fi învățat meserie. În primul episod pare să i se trezească și conștiința, când îl omoară din greșeală pe Giani (Gabriel Spahiu), un proxenet tovarăș cu el, care datora 6000 de euro Căpitanului. Acum sincer, dacă în ultimii 15-20 de ani ți-ai făcut o carieră în recuperări pentru interlopi, nu cred că te mai impresionează așa ușor că nea’ Giani a picat cu ficatul într-o țeapă. De ce nu îi e mai milă de stomatologul cartofor din episodul următor decât de proxenet?
Celelalte fire narative care se deschid în serial sunt: povestea lui Teddy, fiul interlopului, despre care taică-su crede că ar „avea filetul pe stânga”, așa că îl responsabilizează pe Relu cu educarea lui în ale violenței (și ce să vezi, copilului îi place violența nespus de tare; cred că e singura poantă bună a serialului), mica aventură platonică a Ginei cu vecinul paraplegic (care scoate sunete de masculinitate la fiecare efort masculin, bineînțeles) și care nu e speculată în niciun fel în scenariu. Vag avem acces la situația lui Nico, secretarea Căpitanului, care pare să știe cum stă treaba cu prostituția și exploatarea, dar și firul ăsta rămâne superficial, nu duce nicăieri, și ar mai fi nea’ Puiu care prinde ocazia să se dezlănțuie în episodul 6. În fine, problema cu tot ce am expus mai sus este că nu se dezvoltă, că rămâne la un nivel de expozițiune și tot ce fac aceste personaje este ilustrativ; e ca și cum ar face o serie de acțiuni mecanic, fără interdependență, sens individual, continuitate sau cauzalitate. De exemplu, Nico gestionează, în episodul 2 parcă, o situație de criză cu prostituatele, care ulterior nu joacă în the bigger picture, nici pentru ea ca personaj sau evoluția ei, nici pentru afacerile Căpitanului, nici pentru viața lui Relache. Căpitanul vorbește despre ceva afacere nouă fără a pomeni ce implică de fapt, dă de înțeles că vrea să preia puterea de la personajul lui Dorel Vișan (pare ca el să fie, de fapt, primul în ierarhie), dar nimic din asta nu se vede mai târziu în serial. Cum s-ar fi conturat serialul dacă această acțiune ar fi fost numită (trafic de arme, de organe, prostituție, țigări sau droguri etc), dacă ar fi permis o concretețe a activităților interlope, una mai departe de ce auzim despre cămătari în general? Se evită discuțiile directe despre afaceri ilegale ca și cum personajele ar știi că sunt ascultate de poliție.
Sunt multe alte momente de acest fel în serial. Există chiar o secvență în episodul 4 sau 5 în care Relu închiriază o casă retrasă, cu ieșire la pădure, dar care nu avansează deloc. (Bine, poate vedem duminică o răsturnare de situație genială, nu zic că e imposibil.) Și când se continuă un fir narativ, tot nu funcționează corespunzător: stomatologul cartofor apare două episoade mai târziu în casa lui Relache, funcția lui fiind să o intimideze pe Gina, care tocmai aflase cu ce se ocupă bărbatul ei, să îi provoace un moment de „mamă, în ce pericol m-a pus tâmpitul ăla.” Problema e tot la nivel scenaristic și aici, pentru că personajul nu are autoritate și nu e credibil ca pericol real, nu poate provoca suspans pentru spectator, deși poate că spaima soției ar fi justificată. Ca să fie clar că nici Relu nu crede în pericolul ăsta, nu se deranjează să-l caute pe nemernic, îi trimite pe Teddy și nea’ Puiu după el.
În fine, ultimele două episoade, șase și șapte, au încercat să crească miza când nea’ Puiu l-a atacat pe Căpitan și i-a furat banii. Acum, Relu trebuie să-l prindă pe cel care pare să-i fi fost mentor, ceea ce sigur că poate genera o situație conflictuală. Dar singura evoluție a intrigii acesteia ne conduce la secvența din beci, cea cu jucătorii de poker, în care Relu se lasă intimidat de cele câteva înțelepciuni rostite de Dorel Vișan. Poate se gândește să se salveze cu niște informații despre șeful lui, dar având în vedere că serialul nu a oferit nimic mai mult decât niște grimase din partea Căpitanului către superiorul său, nu văd răsturnarea de situație ca fiind o alternativă verosimilă.
Prin comparație, serialul pe care Umbre îl citează respectuos, Breaking Bad, are o premiză majoră: Walter White trebuie să facă mulți bani într-un timp scurt – termenul limită este dat de boala lui fatală. Și cum ceea ce știe el să facă nu e productiv pentru o societate de consum, Walter identifică o nevoie pe piață, se infiltrează, devine cel mai bun și se stabilește ca o putere greu de atacat. Bașca toate lucrurile pe care le face îi provoacă schimbări majore, dacă tot vrem să vorbim despre procese de dezumanizare. Și face chestii nasoale: otrăvește copii, omoară gagici nevinovate și își cam terorizează familia.
În fine, mai simplu, dintr-o perspectivă clasică, lui Umbre îi lipsește miza. Și ceea ce vreau să spun este că la seriale acestă miză se construiește printr-o intrigă principală care să le cuprindă pe toate celelalte, și că mă aștept ca dacă ofer ore întregi de vizionare, să primesc alternative narative diverse.