Trailer Park Boys reinventează rulota și glumele cu knock-knock



Autor: Clara Abdullah

2014-12-12



Din toate chestiile care au contribuit la cearcănele mele de-a lungul timpului, cel mai mult mă mândresc cu serialele. Iar dintre seriale, cel mai mult mă mândresc acum cu Trailer Park Boys, o bijuterie în stil mockumentary ieșită de pe mâna unor canadieni cu umor. Sau mai simplu, cea mai tare chestie de care habar nu aveai că există.

Am ajuns la Trailer Park Boys (TPB) într-un moment al vieții mele când mă consideram destul de greu de impresionat, după ce fusesem asezonată la greu cu The Office pe două accente englezești și Parks and Recreation, printre altele. Trecusem prin crème de la crème de la crème din lumea serialelor – tot ce urmăreau copiii cool, tot ce urmăriseră părinții copiilor cool când fuseseră și ei cool, toate îmi bucuraseră deja retina. Am făcut și eu supradoză cu episoade Breaking Bad când trebuia să scriu la disertație, am așteptat și eu timp de opt sezoane să văd cine e mama copiilor lui Ted și mi-am dat palme când mai murea careva în Game of Thrones. Nu mai era loc în inima mea pentru nicio relație monogamă cu  vreun serial, păstram doar relațiile pasagere cu diverse producții, bune ca furnizoare de zgomot alb pentru când mâncam singură. În căutarea unui astfel de zgomot alb la 1 dimineața în Colorado, am rugat un american somnoros sau super spart (era greu să-ți dai seama) să intre pe contul lui de Netflix și să pună ceva ”care să meargă bine cu tortilla chips și brânză, nu contează ce”. A pus Trailer Park Boys, episodul cu Alex Lifeson de la Rush. M-am îndrăgostit. Și chips-urile au fost bunicele.

 

TPB are ca subiect exact ce anunță din titlu – niște băieți (trei la număr) cam găinari, dar de treabă dintr-un trailer park canadian, care sunt prieteni cu închisoarea și iarba, dar mai ales unii cu alții. Fiecare e așa de bine definit și gândit în relație cu restul încât n-ai cum să alegi un favorit fără să te simți vinovat față de ceilalți doi. Ricky pare vârful alpha al triunghiului: un bărbat solid cu o pasiune pentru cămăși colorate, o nonșalanță în a cere tuturor țigări pe care doar Ilie Moromete ar putea să o întreacă și o colecție de înjurături care ar putea rivaliza ușor cu tot Noul Val Românesc. Julian – la care cunoscătorii se vor referi adesea drept ”Sexian” – are mereu un pahar de băutură în mână, MEREU, indiferent ce face cu mâna cealaltă. Și în mod remarcabil nu varsă nicio picătură și nici nu ai să-l vezi beat (dar ai să-i vezi pe toți ceilalți). Și arată nepermis de sexian în tricou negru și blugi. Bubbles e probabil cel mai iubit din trio, fapt deloc surprinzător dacă luăm în considerare candoarea lui care aduce a George din Of Mice and Men și iubirea lui pentru pisici care aduce a toată lumea de pe Reddit.

 

TPB nu e deloc ”mâncare caldă” în bucătăria serialelor TV, ba chiar se bucură de un oarecare statut de cult classic peste ocean. La noi încă n-a atins faima pe care o merită, poate și fiindcă atunci când spui ”Canada”, nu ești tentat să faci o asociere imediată cu ideea de ”comedie”. Dar serialul există din 2001, a crescut mărișor timp de șapte sezoane după care a intrat într-un hiatus de șapte ani, până când anul ăsta Netflix l-a reînviat din propria cenușă, producând cel mai spectaculos comeback de la Arrested Development încoace. E fascinant să vezi toți actorii și personajele lor deopotrivă desfășurându-se pe o durată atât de lungă, căci în ”TV years”, 14 ani sunt o eternitate. Dar și mai fascinant e cum șapte ani de pauză n-au scăzut entuziasmul fanilor cu nimic, o hoardă imensă de consumatori TPB dând iama în sezonul 8 mai ceva ca niște copii la pom în dimineața de Crăciun. Ce-i drept, au ieșit câteva filme bunicele marca TPB în tot răstimpul ăsta mort, dar continuitatea episoadelor a avut totuși de suferit. Ai crede că își mai pierde lumea interesul și că nu mai stă nimeni să-și amintească cine cu cine ce făcea acum șapte ani, nu? Nu.

 

Ca atare, am încercat să-mi dau seama – eu, care între timp am mai mâncat multe chips-uri pe Netflix grație băieților din trailer park – în ce constă exact appeal-ul serialului, ce e așa grozav la el încât să mă determine să scriu două pagini pe tema asta. Ar fi mult mai ușor să folosesc o scenă anume pe care să o prezint drept varianta condensată a tot ce-i minunat la TPB, dar n-ar fi corect. E ca și cum v-aș arăta o poză deșucheată a unui tip super bine care e și sensibil, știe toate versurile de la Fitter, Happier și poate să-ți rezolve orice problemă ai avea la laptop. Acestea fiind spuse, clipul ăsta cu toate cuvintele și expresiile pe care le sucește Ricky nu e de lepădat. Dar ce-i frumos la serialul ăsta e finețea umorului, care în mod paradoxal duce lipsă de orice finețe, politețe sau political corectness pe care ai fi tentat să le asociezi stereotipal cu locuitorii Canadei. Sunt glume peste glume, comicul de situație e la el acasă, dar nu ține morțiș să te lovească drept în față cu umorul așa cum face The Office, ci preferă să ți-l șoptească încet la ureche. Și ce-i mai grozav e că nu ai nevoie de sezonul de acomodare pe care îl cer atâtea alte seriale, înțelegi din primele două episoade care-i treaba și ți-e clar că vrei mai mult.

 

Îl pun în aceeași categorie cu alte seriale mockumentary, dar partea de ”mock” e mult mai subtilă în cazul lui TPB. Interacțiunea cu echipa de filmare e constantă și destul de autentică, imaginea nu miroase a perfecțiunea artificială de la Hollywood, testimonialele sunt lipsite de ”zing!”-ul obișnuit, încât mai-mai că parcul de rulote din Nova Scotia are un aer de tablou realist. Dar adevărul e că TBP e reprezentativ pentru Canada în aceeași măsură în care The Sopranos ar fi considerat o imagine reprezentativă pentru SUA – adică puțin spre deloc. ”About”-urile personajelor sunt cam alea pe care le auzeați la Terrance and Phillip din South Park și sunt câteva scene de hockey pe gheață, dar în afară de asta TPB e o colecție destul de reușită de bizarerii și caractere umane încât să nu se simtă nimeni străin în fața lor. Parcul lor de rulote are de toate: burți, alcool, iarbă, cupluri heterosexuale, cupluri homosexuale, cupluri transsexuale (sau măcar câteva instanțe de amor trans), albi, negri, albi care se cred negri, mici antreprenori, șmenari, femei în poziții de autoritate, femei cu mai multe daddy issues decât mine, pisicuțe, peștișori aurii. Toate împachetate în tema un pic mai generală și absolut universală a prieteniei, căci până la urmă despre asta vorbim: despre trei prieteni care întâmplător se află într-un parc de rulote canadian și care tot întâmplător, cunosc cei mai interesanţi oameni duși cu capul din câți există.

 

Și gata, că i-am lăudat destul. Acum, în cuvintele lui Ricky, make like a tree and fuck off.