Hannibal: Camp-ul e o chestiune de gust



Autor: Alexandru Vizitiu

2015-01-22



     Un motiv pentru succesul critic și totodată eșecul financiar (toate serialele până la Hannibal nu au trecut de două sezoane) al producătorului de televiziune Bryan Fuller se datorează  clarității stilului și a unei implementări inteligente a camp-ului – un termen-sensibilitate-estetică greu de definit și identificat. Camp-ul este o chestiune de gust, mai exact e de obicei o îmbrățișare a prostului gust, așa cum scrie Susan Sontag „a unui anumit tip de estetism. Este o modalitate de a vedea lumea ca fenomen artistic. Modalitatea aceasta, modalitatea camp, nu se exprimă în termeni de frumusețe, ci în termenii gradului de artificiu, de stilizare.”. Când vine vorba de relația dintre Fuller și camp, ei bine de-a lungul anilor el a produs seriale ca Pushing Daisies, Wonderfalls și Dead Like Me, povești care într-un fel sau altul se preocupau cu ideea morții și erau plasate în lumi făcute din vată și caramel, adică lumi colorate, artificiale și exagerate.

     Cu serialul Hannibal, spre deosebire de serialele menționate mai sus (toate comedii), Fuller s-a uitat la tipul de serial pe care NBC a vrut să-l imite - așa numitele procedurals, gen CSI sau Law and Order, exemple de camp neintenționat - și a decis să creeze o lume ridicolă, aproape parodică a genului. Ajutor a avut și de la romanele lui Thomas Harris, primul dintre ele - The Red Dragon - find un roman polițist oarecum clasic în ceea ce privește intriga, dar unde noir-ul se întâlnea cu horrorul gotic și opereta; criminalul din carte, Francis „The Tooth Fairy Dolarhyde”, nu este un sociopat oarecare, ci un monstru dintr-un roman de Bram Stoker sau Le Fanu, obsedat să devină dragonul din tabloul lui William Blake The Great Red Dragon and the Woman Clothed in Sun, pe lângă el, într-o apariție scurtă și memorabilă, apărea un domn care îi disprețuia pe neciopliți. Acesta era un psiholog genial, un pictor eminent și un canibal care le servea invitaților la masă ficat de violonist cu mazăre și vin; acel personaj era Hannibal Lecter, a cărui apariție era atât de populară încât Harris l-a făcut protagonistul următoarelor cărți. Fiecare dintre aceste cărți devenind din ce în ce mai ridicole și teatrale, din ce în ce mai aproape de parodie. Pentru că „eroul” era Hannibal, inamicii lui trebuiau să fie cu atât mai depravați, până când deveneau personaje negative din benzi desenate: Mason Verger este exemplul perfect de comic book villain, un miliardar pedofil, cu scheme ridicole (irosește ani de zile să antreneze porci care să-l devoreze pe Hannibal), care bea martini udat cu lacrimi de copii, și nu e un accident că mulți critici l-au comparat cu Joker (iar în serial, în scena în care Mason își taie propria față  și o mănâncă, el seamănă cu Clovnul Prinț al Crimei), mai trebuie menționat și inamicul de moarte al lui Hannibal din tinerețe, Vladis Grustas, care e atât de malefic încât se înfruptă cu sora lui Lecter.

   Calitatea serialului Hannibal vine de la faptul că Fuller este perfect conștient de ridicolul poveștii, iar singurul mod în care el ar putea să creeze un produs ce ar putea fi luat în serios este să îmbrățișeze acel ridicol, adică să îmbrățișeze camp-ul. Așa că serialul aparține unui gen de horror aparte, unul care îmbrățișează extravaganța și teatralul (atât la nivel formal, cât și tematic), inspirat de filmele italine giallo, horrorul gotic și barocul. Un gen de horror în care persoanjul negativ este în același timp eroul, și nu este doar un ucigaș obișnuit, ci un fel de Slender Man, o apariție aproape supernaturală, invincibilă, atotputernică; „criminalii de săptămână” (inamicii care sunt întâlniți doar într-un singur episod, în engleză villain of the week) împânzesc o zonă geografică destul de mică (statul Balltimore) și au semnături cât mai ostentative (unul transformă oameni în ciuperci, altul creează un costum din oasele lupilor străvechi, altul face un totem indian din zeci de corpuri umane).

   Cel mai bun exemplu al felului în care Fuller și serialul lui înțeleg camp-ul este într-un episod în care criminalul ciopârțește o victimă și o etalează asemenea unei sculpturi de Damian Hirst. Căci Hirst este întruchiparea perfectă a camp-ului în arta modernă, ca toate elementele acestui serial (casa ostantativ-ridicolă a lui Hannibal, panoramările pe mâncăruri alese făcute din plămâni și coaste umane, muzica dramatică, cadrele și secvențele elaborate), „își întoarce spatele axei bun-rău a judecății estetice obișnuite”.

 

hannibal