Zilele Filmului Românesc la TIFF - Scurtmetraje 3



Autor: Flavia Dima

2016-06-16



 

Proiecționistul – 26’, România, 2016, r. Norbert Fodor

 

 

Autoreferențial, hiper-amuzant și cu un soundtrack compus pe jumi-juma din rockăreală și dj-uială: Proiecționisul e o scamatorie magistrală și cel mai pop scurtmetraj românesc văzut în ultima vreme. Cel din titlu este Alex a.k.a. Stereocore, un mega-ratat care locuiește într-o hrubă nenorocită pe care ai vedea-o la emisiunea Curat-Murdar, undeva la marginea Aradului. A moștenit job-ul de proiecționist de la tatăl său, alături cu de pasiunea pentru muzica electro – iar acum vine momentul critic al carierei lui de producător asipirant: lansarea primului său album, intitulat splendid Nerealizabil. Planul măreț? Să scoată niște flyere la Xerox pentru a promova un super party pe care îl va ține chiar în cinematograf. Îi va reuși acestui fiu eșuat al lui Rodion să-și lanseze cariera? Aproape că nici nu mai contează, odată ce îl vedem discutând cu șahiștii din parc, căzând cu motoscuterul sau supraviețiund unui incendiu pornit de la aragaz.

Proiecționistul e genul de mockumentar care este atât de bine pus la punct încât chiar reușește își păcălească complet o bună parte din public. Susținut de o prezența foarte de amuzantă pe mediile sociale (și, bonus, o pagină de Soundcloud către mix-urile lui Alex, care constituiesc coloana sonoră a filmului), filmul își construiește cât se poate de atent falsa dimensiune documentaristică atât în interiorul, cât și în exteriorul filmului. Cadrele mișcate în care mai apare umbra cameramanului sau în care atârnă boom-ul nu fac decât să adauge atmosferei, iar scenariul pare atât de întâmplător încât reușește să păcălească cu succes – deși scena cu chiuveta care cade din perete în timpul focului din bucătărie e prea de tot, n-are cum. Singura rupere clară de la convențiile documentarului observational este includerea muzicii diegetice – care oricum este o încălcare atât de micuță încă nu aduce prea mari suspiciuni asupra conținutului. Puncte în plus pentru o și pentru realizare absolut rarisimă în domeniul filmului românesc: adică, își propune să fie o comedie și chiar reușește să fie foarte amuzant. Must see-ul anului de până acum, în materie de scurtmetraj.

 

Miercuri – 15’, România, 2016, r. Goran Mihailov

 

 

În Miercuri vedem o zi aparent banală din viața unei familii românești care pare să aparțină în cel mai bun caz nivelului inferior al clasei de mijloc: soțul și soția care se duc să prindă un autocar și îl iau cu ei pe copilul lor (cu nume banal intenționat – Andrei), care urmează să fie luat de la autogară de către bunic. Toate bune și frumoase, tatăl pare genul de cool dad care îl învață șmecherii pe cel mic, mama zâmbește dulceag băieților ei. Well ain’t that cute, but it’s wrong. Aflăm că, de fapt, părinții vor merge în Spania la munca de jos și că acum este prima data când mama este nevoită și ea să plece, după doi ani în care soțul a stat acolo de unul singur (ceea ce a dus la degradarea evidentă a relației lor din cauza distanței ). Până aici e o imagine tipică a emigrației economice în masă din România tranziționară și a efectelor sale asupra nucleului familial.

Carența principală a scenariului din Miercuri este că funcționează pe un set de principii care au devenit convenționale în peisajul NCR-ului: anume formula eliptică, care îți dă de înțeles abia după jumătatea lungimii filmului care este de fapt miza sa principală, cadrele lungi care conțin informații neesențiale pentru elaborarea firul narativ, acțiunea care se petrece în locuri neexcepționale - autobuzul, strada, stația, mașina - și mai ales subiectul sociopolitic țintit și foarte dur (cu extra hit points la capitolul sentimental pentru că avem un personaj principal într-o poziție de slăbiciune naturală: un copil). Faptul că s-a folosit un tipar stilistic este destul de clar, cusăturile sunt pe față.

Cred că Miercuri ar fi funcționat mai bine dacă ar fi fost realizat în anii 2000, când criza emigrației și Valul erau deopotrivă în plină floare, ambele subiecte fierbinți de discuție. Așa, filmul pare datat, pare să se fi născut deja bătrân. Un cartuș de Kent și un pachet de cafea, de exemplu, nu este un scurtmetraj care să fi îmbătrinât foarte frumos, dar totuși impune acel respect al faptului că a fost la un moment dat relevant. Așa cum mama lui Andrei fuge totuși să prindă autobuzul spre Spania chiar dacă acesta a plecat deja, Miercuri pare că se străduiește și el să facă același lucru cu Noul Val – doar că decalajul temporal nu este de câteva minute, ci de câțiva ani buni.

 

Un gust amar – 20’, România, 2016, r. Raluca Ungureanu

 

 

Filmul obligatoriu din spital. Domnul Papadopol, un bărbat vârstnic și reticent (Mircea Andreescu) este dus la spital pentru a fi internat de către soția sa, care a pus la punct toate detaliile intervenției chirurgiale pe care acesta trebuie să o sufere. Singurul calcul care dă cu virgule este că va fi operat de către un medic tânăr, dr. Munteanu, dar aflat sub tutela medicului cu care a parlamentat soția. Însă cei doi sunt legați de mult mai mult decât de jurământul lui Hipocrate: doctorul își dă seama la inspecia fișei pacientului că acesta este de fapt tatăl său demult dispărut. Urmează dilema: primează resentimentele sale față de părintele care l-a abandonat, sau îndeplinirea sarcinilor sale de medic?

Nu aș spune că există multe lucruri de disecat la acest film. Este o dramă de personaj simplă, convențională și cu aproape zero calorii pentru digestia mentală, cu micuțele referințe obligatorii la corupția din sistemul medical. Narațiunea urmează etapele clasice, fiecare moment al subiectului este punctat de o dezvăluire dramatică sau de o confruntare a personajelor, finalul este cât se poate de clar și înnoadă toate ițele. Deși încerc să evit verdictele dure și categorice, Un gust amar este un film complet neremarcabil, care nu lasă niciun un gust spectatorului după vizionare (da, pun intended). O dramă de luat în proprii săi parametri și cam atât.

 

Raisa – 15’, 2016, r. Pavel Cuzuioc

 

 

Pot folosi acest spațiu să o cer pe Cristina Flutur de nevastă? Nu? Ok, înțeleg, e în regulă. Așa: Raisa spune o poveste cât se poate ce concisă: cea a unei femei care locuiește în zona rurală a Moldovei, care pornește într-o călătorie spre un oraș indistinct (Iașiul sau Chișinăul? O capitală oarecare de județ? Întrebări care oricum nu necesită un răspuns) pentru a obține un serviciu de la o femeie necunoscută, Eleonora, la care ajunge grație unei recomandări. Anume: un sân prostetic, cu care să înlocuiască unul pierdut într-o operație. Se înțelege că serviciul prestat este unul de tip contrabandist, cu listă de așteptare, femeile care apelează la Eleonora făcând-o din motive pe care spectatorul le poate doar intui: un preț redus, evitarea unui hățiș birocratic al sistemului medical de stat, accesul la un produs altfel indisponibil pe piața locală sau unul superior din punct de vedere calitativ etc. Paralela cu documentarul Rețeaua de Claudiu Mitcu este una cât se poate de clară – dar pe când, în acesta din urmă, vedem un portret de ansamblu al situației de criză a disponibilității tratamentelor din sistemul medico-sanitar, în Raisa vedem un portet intim și personal al efectelor pe care această situație o are asupra indivizilor.

Acțiunea filmului e pusă la foc mic, căpătând amploare încet și aproape imperceptibil, fiind axat mai degrabă pe portretul Raisei decât pe narațiune – așadar, meritul acestuia cade direct pe umerii lui Flutur, al cărui joc foarte sensibil și gingaș ivește un personaj aflat la o intersecție critică, a unor crize personale și sociale, tratând fiecare situație și replică de parcă ar fi din porțelan. În punctul culminant al filmului, Raisa cere voie să probeze totuși sânul – privindu-se în oglindă cu acesta atașat de piept, vedem o bogăție de reacții pe chipul ei: o regăsire/reîntregire, o reintrare în normalitatea dorită, o recâștigare (măcar parțială) a statutului biologic de femeie. Camera se oprește doar fugar aspura pieptului ei mutilat, fix cât să înțelegem motivul pentru care femeia se află acolo, însă chipul ei (și, prin el, emoțiile personajului) este cel care acaparează ecranul pentru tot restul scenei. Iar tocmai această axă principală a filmului îl face să funcționeze într-un fel cât se poate de organic: lasând partea de critică socială să acționeze ca fond și nu drept scop, Raisa reusește cu succes să creeze un portret emoționant al unui tip de poveste adesea ascunsă sub un strat foarte gros, la fel cum și ea își ascunde handicapul sub hainele lălâi.