The Visit - Cât de scary mai e found footage horror-ul?



Autor: Cristian Drăgan

2016-03-13



Ce face found footage-ul să fie atât de incitant e însăși valoarea pe care mediul de stocare o conține în sine: atunci când materialul filmic nu rămâne la stadiul de simplu suport pentru poveste, ci este o parte activă din aceasta. Când privești materialele „găsite” din Cannibal Holocaust (r. Ruggero Deodato, 1980), ți se pare că privești nu numai acțiunea în sine, ci banda care a fost martoră ororii. Funcția filmică a peliculei „găsite” face ca distanța între spectator și acțiune să se diminueze periculos de mult. În loc să primeşti povestea de-a gata, materialul ți-e desfăşurat în faţa ochilor lăsându-ți impresia că se poate oricând întâmpla orice. De aceea, genul horror a profitat cel mai mult de pe urma acestei tehnici de aducere în real a ficțiunii.

Încă de la primele încercări filmice ale fraților Lumière, pelicula cinematografică, prin însăși procedeele chimice prin care trebuie să treacă pentru a putea fi văzută ulterior, conferea imaginilor o aură aproape magică. Spre deosebire de casetele VHS sau mediile de stocare digitale, pelicula, odată impresionată, trebuie supusă unui regim special până poate fi developată cum trebuie. Orice expunere, până și la o cantitate infimă de lumină, poate voala întreaga rolă, distrugând astfel orice șansă de a recupera informația stocată pe ea. La cât de fragil este acest mediu, la cât de ușor se poate voala sau strica suprafața impresionată și la grija pe care oricine o mânuiește trebuie s-o aibă pentru a nu o distruge, actul de a privi o așa zisă rolă „găsită” devenea în sine garanția (mă abțin să nu scriu „ontologică”) a propriei sale autenticități.

Dezvoltarea tehnologiei a ajutat mobilitatea genului acestuia de film. Aparatele au devenit accesibile ca preț, ușor de manevrat și extrem de versatile. Oricine putea documenta orice. Filmul The Blair Witch Project (r. Daniel Myrick, Eduardo Sánchez, 1999) (filmat pe două aparate, unul folosind peliculă Super 16mm, altul VHS) urmărea rătăcirea în pădure a unui grup de studenți-reporteri. Groaza venea din faptul că ți se zicea, încă din primul minut, că tinerii nu au mai fost găsiți vreodată.

Trecerea în digital păstrează funcția referențială, mărind doar „câmpul de acțiune”. Oricine poate documenta oricare dintre situațiile atroce în care se găsește, dar mai interesează pe cineva să privească? De câte ori te poți speria de aceeași poveste? Acesta este motivul pentru care realizatorii de film se străduiesc din răsputeri să reinventeze continuu acest procedeu filmic, care este found footage-ul. Cel mai recent exemplu pe care îl pot da ar fi Unfriended (r. Levan Gabriadze, 2014), în care un grup de tineri chat-uiesc pe Skype și sunt omorâți unul câte unul chiar în fața laptopurilor pornite. Inovația constă în faptul că filmul în sine este însăși stream-ul lor video.

 

 

 

Ultima producție marca M. Night Shyamalan încapsulează dificultatea de a lucra în paramentrii acestui canon. Ceea ce urmează sunt câteva observații la cald despre The Visit:

1 – Acțiunea este prezentată ca fiind o încercare de a documenta video o ședere la bunicii materni ai protagoniştilor, Becca și Tyler, bunici pe care nu i-au văzut până atunci. Suntem, deci, duși încă o dată într-o casă semi-izolată de la țară unde nu există o legătură imediată cu exteriorul. Becca este o regizoare-aspirantă care vrea cu orice preț să transforme (ceea ce-și închipuie ca fiind) o reuniune siropoasă cu bunicii ei într-un film „de Sundance”. Fratele ei, Tyler, este și el un mic rapper-aspirant, a cărui dorință este de a atrage filmul surorii sale înspre propia sa persoană. Acestor două direcții de mers li se adaugă, treptat, comportamentele bizare ale celor doi bătrâni, relevate chiar prin materialele filmate de cei doi copii.

2 – E curajos să arăți monștri la lumina zilei, în acest caz bunicii materni, care prin comportamentul lor par a-i pune pe copii în pericol. Însă comportamentul lor pare mai mult o adunătură de clișee horror decât acțiuni bazate pe o construcție psihologică serioasă. Recunoaștem cadre cu care ne-am obișnuit deja din alte filme precum Paranormal Activity (r. Oren Peli, 2007) (în care urmărim terifiați dintr-un colț al camerei cum niște personaje somnambule răvășesc casa în miez de noapte) sau din seria REC (r. Jaume Balagueró, Paco Plaza, 2007) (în care cei care filmează sunt fugăriți prin cotloane întunecate, unde singura lor sursă de lumină rămâne aparatul de filmat) sau chiar din The Blair Witch Project (în care protagoniștii își narează situația la persoana întâi, cu fața direct spre aparat, înregistrarea trecând astfel de la funcția documentară la cea confesivă). A filma monstrul într-o astfel de situație trebuie fie să arate cât mai natural şi plauzibil, fie să realizeze o complicitate deschisă cu acesta. Spre exemplu, în filmul Behind the Mask: The rise of Leslie Vernon (r. Scott Glosserman, 2006), un grup de documentariști au ca subiect un criminal din genul slasher și îl urmăresc cum își pregătește masacrul.

3 – Poate din nevoia de autenticitate, M. Night Shyamalana ales ca reacțiile personajelor Becca și Tyler să nu tindă spre frică sau groază evidentă, ci mai mult spre o nonșalanță ironică la adresa întâmplărilor extrem de ciudate prin care trec. Ei glumesc și fac trimiteri la alte filme consacrate ale genului horror atunci când se văd nevoiți să-și raționalizeze situația. Dau impresia că știu că se află într-un film horror. Ceea ce pentru un film found footage poate echivala cu eșecul total. Regizorul a recunoscut chiar el într-un interviu (pentru bloody-disgusting.com) că a întâmpinat dificultăți majore în perioada de post-producție pentru că nu reușeala montaj să găsească un ton unitar povestirii: „Prima variantă de montaj aducea prea mult a art house, iar a doua dădea prea mult spre comedie.”

4 – Partea în care filmul recâștigă teren începe imediat după dezvăluirea twist-ului, când miza se schimbă și pericolul este scos la vedere. Se recuperează tensiunea pierdută și rolul camerei trece de la a documenta la acela de a-i ajuta pe copii să supraviețuiască calvarului. Aparatul se interpune între ei și pericol, acționând pe post de scut și refugiu.

The Visit pendulează mult, pierzând și captând din nou interesul privitorului într-o manieră similară unui veritabil video de YouTube, însă parametrii construcției amintesc de toate procedeele horror dezvoltate și perfecționate de-a lungul timpului.