The Square - Muzeograful cel viteaz



Autor: Andreea Chiper

2017-11-12



Ruben Östlund s-a remarcat ca cineast în 2010, graţie succesului festivalier al scurtmetrajului Händelse vid bank (Incident by a Bank), premiat, printre altele, cu Ursul de Aur la Berlinale în acel an. Bineînţeles, filme anterioare (cum e de pildă Involuntary din 2008) s-au mai perindat prin festivaluri, fără însă a obţine vreun premiu notabil sau a declanşa reacţii critice majore. Cu atât mai surprinzătoare este performanţa din 2017 a lungmetrajului The Square, laureat anul acesta cu Palme d’Or la Cannes, film destul de schematic şi tezist, bălăcindu-se în veşnica vociferare intelectualistă adresată categoriei sociale (excesiv) favorizate.

Plotul este el însuşi o demonstraţie atent premeditată şi azvârlită în ochii spectatorului pe parcursul celor 142 de minute. Un curator de muzeu se trezeşte extras dintr-un statu-quo confortabil şi aruncat într-un turbion de evenimente de tipul bad luck days, îmbrăţişând o aură de pedeapsă tardivă (pentru ce anume, ni se va dezvălui ulterior, când mojicia personajului va fi atât de evident blamată). Imagine a burgheziei atacate, Christian (Claes Bang) poartă haine elegante, petrece recreaţia tată-fiice în mall şi se distinge prin accentul britanic impecabil. Bărbatul devine un fel de portret manierist umblător, târât dintr-un episod jenant în altul, fiecare construit din tuşe de umor căutat; uneori subtil, alteori hazardat de-a dreptul. Problema stă în expunerea atât de facilă a binomului bogăţie/sărăcie: satira nu atenuează ecoul moralizator.

The Square

Prin scenariu (scris în întregime de el), regizorul suedez duce protagonistul în câteva zone narative distincte, neconsolidând realmente niciuna, iar apoi continuându-le separat. Povestea recuperării ocolite a bunurilor furate (telefon-portofel-butoni-costisitori) se transformă într-un montagne-russe de încurcături şi neînţelegeri ridicole. Metoda demascării hoţului prin scrisori acuzatoare adresate unui bloc întreg aduce un copil de imigranţi, tupeist şi răzbunător, în faţa ferchezuitului (şi foarte surprinsului) Christian. Simultan, un videoclip controversat de promovare a unei expoziţii devine viral şi ştirbeşte imaginea muzeului, forţându-l pe muzeograf să-şi dea (public) demisia. La toate astea se adaugă şi fulgerătoarea atracţie erotică pentru jurnalista americancă (Elisabeth Moss, tipiziată în eternul clişeu al blondei-mediocre-nu-foarte-inteligentă-dar-sexy) consumată într-un one night stand culminat cu un joc patetic de tipul ia-prezervativul-nu-i-prezervativul. Urmat, după cum era şi normal, de interogatoriul sentimentalo-absurd care mai detonează nişte clişee ale diferenţelor dintre genuri. 

Östlund se foloseşte de o serie de incomodităţi umane pentru a puncta tot acest story semi-comic. Adaugă nişte tabu-uri personal-jenante, care dezintegrează complet normalitatea (îndeosebi a lui Christian, dar într-o oarecare măsură râcâie şi zona de confort a spectatorului, neobişnuit cu adevăruri atât de stânjenitoare). Cumva, acest nivel al filmului evocă demitizarea socială practicată de Ulrich Seidl în docu-ficţiunile sale (un exemplu excelent e trilogia Paradise, superb tur de forţă care sondează în cele mai obscure doleanţe omeneşti), deşi în The Square impactul e mult atenuat.

The Square

Legat de asta, foarte intensă e secvenţa galei transformată în joculeţ cinic: Oleg (Terry Notary) e atletul-cimpanzeu care îngrozeşte adunătura de snobi. Farsa depăşeşte limitele atunci când animalicul scapă de sub control şi fiara atacă propriu-zis invitaţii, cu obstinaţia tembelă a maimuţelor, aducând manifestaţia într-o zonă de risc foarte sensibilă. Episodul e grăitor pentru arta experimentală promovată (în încercarea de a depăşi forme desuete, ca statuia ecvestră al cărui călăreţ e decapitat în prima parte a filmului); la aceste principii artistice aderă şi The Square, operă contemporană, purtând un extrem de vizibil mesaj moralizator: The Square is a sanctuary of trust and caring. Within it, we all share equal rights and obligations.

Ruben Östlund recreează o realitate mult idealizată. Dincolo de contrastul dintre luxul afişat de Christian şi exponenţii păturilor de jos, ne trezim într-o lume foarte curată, într-un decor cu forme minimaliste (de la regularitatea birourilor sau a sălilor de muzeu, la mobila modern-simplistă din apartamentul protagonistului). E drept că Suedia este un etalon în ceea ce priveşte arhitectura urbană impecabilă, însă tocmai acest aspect face ca puseurile de viaţă chinuită să devină neverosimile, aşezate parcă deliberat în calea personajului. Cerşetorul din mall (alături de alţi cerşetori presăraţi în peisaj), băiatul strigându-şi atât de violent nedreptatea sau însăşi fetiţa care explodează în promo-ul expoziţiei sunt simple marionete demonstrative plasate avantajos. 

The Square pare o producţie cu mize general-umane mari, dizolvată însă în lipsa de consistenţă a revoltei. Cu un personaj torturat în mod constant de cotidianul care a luat-o brusc razna, critica unui întreg sistem se dovedeşte o poantă derizorie.