The Revenant - Între miracol și realitate



Autor: Răzvan Dutchevici

2016-02-22



După ce, în Lawless (r: John Hillcoat, 2012), Tom Hardy a jucat rolul unui contrabandist vânos, care, oricâte gloanțe și tăieturi ar încasa, nu vrea să moară, în westernul The Revenant (r: Alejandro González Iñárritu, 2015) a fost rândul lui să afle cum e să te confrunți cu un personaj imposibil de ucis. Este vorba de Hugh Glass, un vânător din America începutului de secol XIX, interpretat de Leonardo DiCaprio.

La fel ca Lawless, The Revenant este bazat pe fapte reale. Iñárritu recurge, însă, la multe distorsiuni ale evenimentelor pentru a intensifica viziunea sa dramatică. După ce ni se derulează un vis cu imagini din trecutul lui Glass, pe fundalul unor vorbe șoptite într-o limbă amerindiană, intrăm în acțiunea filmului printr-un cadru de sorginte tarkovskiană (vezi Ivanovo detstvo – 1962), în care camera plutește printre copacii unei zone păduroase inundate. Glass și fiul său pășesc precauți prin terenul băltind, încercând să nu sperie căprioarele în care urmează să tragă cu puștile. Undeva în apropierea lor, o divizie cvasi-militară de vânători jupoaie pieile de pe animalele prădate. Un grup de indieni asaltează grupul și brusc suntem aruncați în mijlocul unei bătălii sângeroase. Săgețile se năpustesc puhoi de undeva de după copaci, străpungând fără milă vânătorii, care fug buimaci în căutarea unor spații propice pentru a se adăposti și a riposta cu focuri de armă. În tot acest vacarm soldat cu multe decese, camera plutește molcom, aproape meditativ, de la un soldat la altul, ca și cum ar fi un spirit al pădurii care încearcă să înțeleagă ce se întâmplă. De obicei, secvențele de acțiune în genul acesteia sunt reprezentate în filme prin cadre scurte și alerte, cu scopul de a agita și tensiona spectatorul prin fracturări violente ale imaginilor (vezi Apocalypto – r: Mel Gibson, 2006; The Last of The Mohicans – r: Michael Mann, 1992etc.). În schimb, ca și în Birdman (2014), Iñárritu și directorul de imagine Emmanuel Lubezki (celebru, pe lângă Birdman, pentru colaborările cu Alfonso Cuarón - Children of Men, Gravity etc. - și Terrence Malick – The New World, Tree of Life etc.) au decis să prezinte secvențele turbulente cu cât mai puține tăieturi, ceea ce intensifică senzația de realitate continuă. Iñárritu și Lubezki par a vrea să ne facă să credem că ce vedem este real, dar în același timp să ne mențină conștienți că nu suntem acolo, ci, mai degrabă, privim totul printr-un glob de cristal. Lentila extra wide cu efect fisheye, aleasă pentru a filma toate scenele din film, ne întărește senzația că urmărim totul printr-o sticlă sferică, care uneori se aburește sau se murdărește, semnalizând, astfel, și un posibil corespondent invizibil la locul faptei. Așa cum în povești, vrăjitoarele dispun de corbi sau alte animale, care, prin ochii lor, le transmit diverse evenimente.

 

 

 

Filmat doar cu lumină naturală și în condiții chinuitor de friguroase pentru a servi unei viziuni cât mai naturaliste, The Revenant reușește să servească niște experiențe cinematografice marcante. Scena luptei cu mama ursoaică este șocant de zguduitoare și greu de urmărit de la un capăt la altul fără să-ți ferești privirea. Alte momente spectaculoase, precum cauterizarea rănii de la gât cu praf de pușcă și adăpostirea în interiorul unui cal (situație ce apare și în Seraphim Falls – r: David Von Ancken, 2006 -, un alt western întemeiat pe răzbunare), constituie motive bune pentru care mă bucur că am văzut filmul. Un motiv contra îl reprezintă scenariul supărător de clișeizat și lipsa de nuanțare a trăirilor personajelor.

Este clar că povestea se bazează pe o experiență reală impresionantă, în care un om a supraviețuit unei bătălii cu un urs, pentru ca apoi să se întremeze și să-i ajungă din urmă pe cei care l-au lăsat să moară. Înțelegem și că viața lui Glass ține mult de noroc din scena de la început în care este cât pe ce să fie ucis de un indian, dar îl salvează în ultimul moment unul dintre soldați. Asta nu iartă, însă, secvența în care Glass ajunge, de-abia târându-se, pe culmea unui munte de unde se vede un râu, pentru ca în secvența următoare el să bea apă din respectivul râu. Revigorat, Glass își continuă drumul anevoios spre confruntarea finală cu Fitzgerald, cel care i-a ucis fiul.

În Man in the Wilderness (r: Richard C. Sarafian, 1971) - o altă ecranizare a aceleiași povești - Zachary Blass (corespondentul lui Hugh Glass) reușește să supraviețuiască, însă, în niciun caz nu apucă să se înzdrăvenească atât de bine încât să-și permită să se aventureze în lupte, așa cum se întâmplă cu Glass, care devine în viziunea lui Iñárritu un fel de Wolverine. De asemenea, Man in the Wilderness (un film cu buget redus, care nu poate fi comparat cu ambițiile cinematografice ale lui The Revenant), evoluția personajelor, precum și motivația, este ceva mai complexă. De-a lungul drumului, sentimentele lui Blass (Richard Harris) vizavi de Căpitanul Henry (John Huston) care l-a lăsat să moară, alternează între o impulsivă sete de răzbunare și iertarea unei alegeri pragmatice. De partea cealaltă, căpitanul se confruntă cu serie de remușcări legate de abandonarea lui Blass, pentru care nutrește respect și afecțiune. Astfel, din punct de vedere uman, devine mult mai interesantă confruntarea dintre cei doi. Complexitatea umană a personajelor din filmul lui Iñárritu are mult de suferit din cauza tipologizării radicale a personajelor – Glass, personajul bun și prietenos cu indienii împotriva lui Fitzgerald, cel mârșav, care calcă pe cadavre pentru a-și salva pielea și a face rost de bani.

 

 

 

Așadar, The Revenant este un film pentru care Iñárritu a insistat ca totul sa fie filmat în cadre cât mai lungi și în condiții cât mai atroce, astfel încât să confere o atmosferă cât mai autentică unei povești care nu reușește să fie credibilă, deși e bazată pe fapte reale. Dar s-ar putea ca Iñárritu să fi tratat povestea ca pe un simplu pretext pentru a experimenta o direcție cinematografică ce vizează transcendentalul, o viziune artistică în direcția contemplărilor cosmogonice și ontologice ale lui Malick și ale lui Tarkovski - despre care Iñárritu a declarat că este unul dintre autorii de film cu o puternică influența asupra lui*. Multe cadre din The Revenant ne sugerează prezența providenței și măreția naturii, care ne copleșește. “Inima îmi sângerează, dar răzbunarea este în mâinile Creatorului” îi spune la un moment dat un indian lui Glass. Luat în cheie spirituală, filmul lui Iñárritu poate fi privit ca o meditație asupra condiției umane prinse între viață și moarte, iertare și răzbunare, fizic și metafizic, credibil și miraculos, sau, așa cum ni se spune la începutul din The Tree of Life (2011), între natură și grație divină.

* The Hollywood Reporter, Interviu cu Alejandro G. Iñárritu, Quentin Tarantino, Ridley Scott și alții