The Handmaiden - Delicii violente



Autor: Alexandru Vizitiu

2016-11-21



De la Todd VanDerWerff de la Vox, la Maggie Lee de la Variety, mai toți criticii au numit Slujnica/The Handmaiden (în coreeană Ah-ga-ssi) unul dintre cele mai bune filme (dacă nu cel mai bun film) al regizorului coreean Park Chan-wook. Și într-adevăr, nu se poate nega că filmul lui Park este (cum s-ar zice) un tour de force – un masterclass în cinema – elaborat din punct de vedere formal și complex în construcția narativă. E realizat de un geniu al mediului cinematografic care nu ezită să imerseze spectatorul în lumi și idei deloc confortabile sau plăcute și să îl țină lipit de scaun în timp ce secvențe amuzante, senzuale sau oripilante îi atacă simțurile.

Pornind de la romanul gotico-dickens-ian The Fingersmith al autoarei Sarah Waters, Park mută acțiunea din Anglia victoriană în Coreea interbelică, pe vremea când țara era ocupată de Imperiul Japonez. În acest loc și timp în care identitatea națională a coreenilor era încetul cu încetul înghițită de forța invadatoare, escrocul Fujiwara (Ha Jung-woo) o recrutează pe falsificatoarea Sook-he (Kim Tae-ri) – în parte pentru că aceasta provine dintr-o familie cu o tradiție ilustră în lumea interlopă (mama ei era o hoață de buzunare aproape legendară) și în parte pentru că o consideră destul de naivă încât să fie controlată – în planul lui de a o seduce pe contesa japoneză Hideko (Kim Min-hee) pentru a-i fura averea. Astfel, Sook-he se angajează ca slujnică în conacul baroc al familiei japoneze și încearcă să o manipuleze pe Hideko să se îndrăgostească și să fugă cu Fujiwara. Evident, cum se întâmplă în astfel de povești cu long con-uri, planul este complicat atunci când Hideko și Sook-he se îndrăgostesc și, poate mai important, slujnica și Fujiwara își dau seama exact cât de depravat și periculos este unchiul vitreg al contesei (Kouzuki, jucat de Cho Jin-woong)  – care are planuri similare cu cel al escrocilor în ceea ce o privește pe Hideko.

 

 

După cum s-ar subînțelege de la micul sinopsis de mai sus și orizontul istoric, o temă importantă din film este apropierea culturală – prezentă încă din primul cadru în care o coloană de soldați japonezi este urmărită de un grup de copii care le imită pasul de gâscă. Această temă se leagă de fascinația lui Park Chan-wook faţă de puterea pe care o are o ideologie sau o obsesie asupra unui om. În primul lui film, Joint Security Area (2000), conflictul se naște din ideologiile opuse și imposibil de lepădat ale soldaților din Coreea de Sud și Coreea de Nord. În Trilogia RăzbunăriiSympathy for Mr. Vengeance (Boksuneun Naui Geot, 2002), Oldboy (2003) și Lady Vengeance (Chinjeolhan geumjassi, 2005) –, după cum sugerează și titlul, personajele devin consumate și distruse de dorința lor de răzbunare. Și în Thirst (Bakjwi, 2009), un horror cu vampiri, personajul principal, un preot catolic (Sang-hyun, jucat de Song Kang-ho), nu se poate bucura de puterile incredibile pe care le dobândește, pentru că nu e capabil să reconcilieze ce a devenit cu credința sa.

În cazul lui The Handmaiden (probabil filmul cel mai angajat din punct de vedere politic al lui Park), dintre cele patru personaje principale, trei au adoptat cultura colonizatorului. Sook-he este aleasă de Fujiwara (pe lângă motivele menționate mai sus, și) pentru că vorbește japoneza fluent. Fujiwara (în ciuda numelui) este un coreean care sa trăit în Okinawa timp de trei astfel încât să nu depisteze nimeni că ar fi orice altceva decât un japonez. Unchiul Kouzuki este un coreean care și-a vândut țara și pe fosta lui soție pentru a se căsători cu o femeie a cărei familie s-a îmbogățit exploatând resursele țării ocupate.

Poate nesurprinzător, personajele care au adoptat cu cel mai mare avânt cultura japoneză – carevasăzică, personajele care au fost consumate total de obsesia lor – sunt și cele mai antipatice: unchiul Kouzuki și fosta lui soție (actualmente matroana casei), Sasaki (Kim Hae-sook), care a acceptat să divorțeze de Kouzuki și să o servească pe femeia pentru care a fost părăsită, doar pentru a avea acces la averea familiei.

Kouzuki mai este detestabil nu numai pentru că este un trădător al poporului său, dar și prin modul reductiv în care s-a japon-ificat. Ca orice om ignorant – care tinde să reducă o țară la un număr mic de signifiers – el rămâne fixat pe un singur aspect al culturii japoneze. Mai exact, devine obsedat de mișcarea artistică shunga, definită de gravuri erotice și totodată macabre (Kouzuki este atât de obsedat de această mișcare, încât are un sex dungeon, pentru ocazii speciale, construit sub un sex dungeon), și o supune pe Kouzuki să recreeze scene faimoase din gravurile shunga pentru nobili și bogătași japonezi. Pentru a vă da o idee mai clară a imaginilor ceeate de această mișcare, cea mai faimoasă gravură este probabil Visul soției pescarului (Tako to ama) a lui Hokusai, în care o femeie este desfătată de o caracatiță (nu vedem dacă Hideko a fost forțată să recreeze această imagine, dar dacă ținem cont că într-unul din cele două sex dungeon-uri, Kouzuki ține o caracatiță identică cu cea din gravură, putem presupune că ăsta era planul).

Dar dacă substratul politic – foarte controversat, Japonia și Coreea au o relație, cel puțin, complicată – nu este pe placul tău, atunci nu-ți face griji, căci The Handmaiden este un film jucăuș. Ca mai toți membrii Noului Val Coreean (care au resuscitat cinemaul autohton în anii 2000), Park Chan-wook este un regizor care alunecă ușor (și cel mai des în aceeași secvență), de la o stare la alta. O secvență dramatică devine una dintre cele mai amuzante momente ale lui 2016 (nu vreau să o stric, o să menționez doar că anecdota la care mă refer conține un ștreang), printr-o singură tăietură. Iar filmul nu se reduce doar la un singur gen, nu este doar un film politic sau doar un con movie. Primele secvențe la conac au aura unei povești cu fantome, iar Hideko este costumată și machiată astfel încât să amintească de o Yuki-onna (nălucă din folclorul japonez, ce ia forma unei femeie palide, cu părul negru lăsat peste față și îmbrăcată în alb, aceeași care a inspirat look-ul fetei din Ringu). Tensiunea din câteva secvențe crește și crește ca într-un film de Hitchcock. Iar scenele de sex sunt la fel de senzuale ca cele filmate de un Paul Verhoeven.

Nicio discuție despre un film de-al lui Park nu poate ignora talentul acestuia de a construi un cadru. Conacul devine în mâinile regizorului coreean (și ale directorului de imagine Chung Chung-hoon) un fel de dioramă, un muzeu pentru cele mai frumoase mișcări de cameră și încadrări din orice film din acest an. Într-un fel, pentru mine, Park Chan-wook este ca Brian de Palma, un formalist extrem de talentat, cu o cultură cinematică de invidiat și cu o afinitate mare pentru genul pulp, care îl oprește din a lua totul prea în serios, chiar și atunci când abordează teme sau subiecte cu greutate.

Și dacă veni vorba de Brian de Palma, trebuie menționat că cele două protagoniste din The Handmaiden sunt tratate în același mod ca (anti)eroinele regizorului american. Mai exact, Park îmbrățișează și totodată subminează rolul tradițional al femeii în filmele de gen. Fujiwara și Kouzuki le tratează ca pe niște naive, servile și ușor de manipulat. Astfel, în prima parte a filmului sunt obiectificate, filmate prin lentila male gaze-ului, forțate să poarte masca femeii pasive. Dar, în a doua parte a filmului, Hideko și Sook-he se luptă, se folosesc de inteligența lor (și de naivitatea bărbaților) pentru ca (într-un final fericit rar pentru acest regizor) să dobândească autonomie față de un sistem care le-a ținut captive.