The Good & The Bad în The Hateful Eight



Autor: Alexandra Para

2016-02-24



După Django Unchained, unii au spus că Tarantino şi-ar fi pierdut the spark, astfel incât QT s-a hotărât să mai facă un western şi să le arate el cârcotaşilor. Ce-a ieșit? Ei bine, The Hateful Eight câştigă detaşat bătălia imaginară cu Django, însă încordarea de a face un film mai bun se simte destul de înţepător în ultima producţie a regizorului american. Pentru un fan adevărat Tarantino sau chiar pentru cineva care i-a văzut toate filmele (sau, hai, măcar o bună parte din ele), The Hateful Eight poate părea o construcţie extrem de elaborată, cu multe, dacă nu chiar toate ingredientele atât de familiare din universul tarantinian (dialogul scandalos şi politically incorrect, sângele care zboară în toate direcţiile, firul narativ încâlcit, tone de elemente de pastişă cinematografică), căreia îi lipseşte însă acel quelque chose ce făcea în trecut deliciul filmelor sale. Pare că băiatul care a învăţat să facă filme după ureche s-a apucat acum să „cânte” după partituri, pe care le ţine însă sub masă, neavând suficient curaj să recunoască în fața lumii transformarea prin care a trecut.

Chiar unul dintre personajele sale (Oswaldo) remarcă la un moment dat: Dispassion is the essence of justice”, lucru care poate fi proiectat pe Cei 8 odioşi. Lui Tarantino pare că i-a lipsit pasiunea atunci când a regizat ultimul său film, iar din acest lucru a rezultat un produs cinematografic corect, relativ bine echilibrat din punct de vedere narativ, cu o imagine impecabilă (de aplaudat încăpăţânarea de a filma pe peliculă, aici pe 70 mm), însă destul de sec, de lipsit de viaţă. Acest Reservoir Dogs aterizat în lumea westernului, pe care Quentin T. o mai vizitase şi pentru Django, primeşte un surplus de urâţenie, de grotesc de caracter şi de caricatură, însă lucrurile par să rămână undeva la suprafaţă, fiind lipsite de zvâcul producţiilor sale anterioare. Nicio replică nu are acel quotable pop cu care ne obişnuise până acum QT, deşi dialogul este extrem de stufos, probabil cel mai dens de după Reservoir Dogs.

 

 

 

Cadrele picturale de început, cu întinderile albe din munţii Telluride, pe care se aude uvertura compusă de Ennio Morricone (acelaşi care a compus coloana sonoră pentru spaghetti western-ul favorit al lui Tarantino – The Good, The Bad and The Ugly) anunţă ceea ce ştiam deja că va face QT în ultimul să film: că va jongla cu elemente recognoscibile din western-uri ultra-populare într-o manieră nihilistă, suficient cât să gâdile ego-ul cinefil al fanilor săi. Până aici, nimic neaşteptat. Să mergem mai departe. Într-un deşert alb, care înlocuieşte mult mai popularul nisip din westernurile clasice, se ciocnesc destinele a trei ticăloşi: doi bounty huntersMajor Marquis Warren (Samuel L. Jackson) şi John „The Hangman” Ruth (Kurt Russell) – şi una bucată prizonieră a celui de-al doilea vânător de fugari, Daisy Domergue (Jennifer Jason Leigh). Şi unde ar putea fi plasate cele trei personaje în acest ocean de zăpadă, dacă nu într-un mijloc de transport emblematic pentru western-uri – diligenţa? Dar dacă, în Diligenţa (Stagecoach, 1939) lui John Ford, personajele călătoreau împreună cu trăsura încercând să ocolească pericolul, Tarantino ia pericolul şi îl pune chiar în interiorul strâmt al cutiei trase de cai. Nu durează mult până să realizăm că, deşi doar Daisy este o asasină „cu acte în regulă”, nici ceilalţi doi pasageri nu sunt încercaţi neaparat de sentimente nobile. Dacă John Ruth se dă rapid în vileag, zdrobindu-i faţa în repetate rânduri prizonierei, ticăloşia lui Warren se lasă ceva mai greu scoasă la lumină. Al patrulea pasager, întârziat, este Chris Mannix (Walton Goggins), şeriful încă neinvestit al orăşelului Red Rock, unde cei doi bounty hunters îşi duc vânatul (viu şi mort), acesta întregind în mod pitoresc interiorul diligenţei. Laş şi rasist, stă numai bine lângă misoginul agresor de femei, lângă asasina la rândul ei rasistă şi lângă un Warren care îşi va arăta şi el în curând „his true colors”.

După o oră în care urmărim diligenţa dementă a lui Tarantino, tabăra se mută pe un front nou, dar nu mai prietenos. În interiorul cabanei Minnie's Haberdashery, cei patru călători sunt întâmpinaţi de patru personaje aciuate în acest al doilea loc închis: Oswaldo „The Little Man” Mobray (Tim Roth), care pretinde că e călăul to be din Red Rock, cowboy-ul misterios Joe „The Cow Puncher” Gage (Michael Madsen), Bob „The Mexican” Mobray şi ex-generalul Sanford Smithers (Bruce Dern). Fiecare are o poveste cusută cu aţă albă (mai puţin morocănosul ex-general), fiecare e suspect şi niciunul nevinovat. Care din ei se află acolo pentru a o salva pe Daisy? Dacă în Reservoir Dogs aveam un singur trădător, un singur om care ascundea un secret, aici fiecare are ceva de ascuns. Însă QT nu lasă suspansul să se desfăşoare natural, ci ţine informaţia în frâu, incitându-ne cu un voice over care întâi ne pune pe gânduri, pentru ca apoi să ne dea (mult prea) rapid toate răspunsurile la întrebările noastre. Chiar dacă era de aşteptat că Tarantino nu va juca după reguli şi nu va lăsa misterul să se ţeasă şi să se destrame după legile filmelor mystery, rezolvarea pe care o găseşte prin servirea răspunsului de către voice over (chiar vocea lui), în maniera tranşantă pe care o face, fără ascunzişuri, e destul de plictisitoare.

Cel mai puternic moment al filmului este cel în care Jackson rememorează un episod care îl implică pe fiul ex-generalului imobilizat în fotoliul de lângă şemineu. În timp ce Bob Mexicanul cântă la pian Silent Night, Warren narează abominabila întâmplare, iar flashback-ul se desfăşoară în faţa noastră, sadismul celui mai simpatic (până la acel moment) personaj din film neputând fi mai bine exprimat. Jackson primeşte cam cea bună felie din scenariu şi este probabil, alături de figura însângerată, cu dinţii sparţi, a lui Leigh, unul din elementele memorabile din The Hateful Eight