SYT Shorts - Despre cinema&tineret



Autor: Alex Mircioi

2017-09-22



Nu ştiu dacă ar trebui să fiu acuzat de condescendenţă pentru ca m-a surprins atât de mult faptul ca mi-au plăcut filmele de la Showcase of Young Talent, dar, ca să trecem rapid peste câmpul lexical asociat de obicei cu noua generaţie: da, sunt şi creative şi inventive şi fresh. Aşa că m-am gândit să notez câteva observaţii pe cât de entuziaste, pe atât de pretenţioase despre filmele noii generaţii. Nu sunt nici filmele de la NexT, nici cele de la CineMAiubit şi tocmai asta m-a făcut să le consum cu o şi mai mare bucurie.

Sigur că sunt stângăcii stilistice sau incongrunenţe narative, dar nu a fost nimic din ce n-am mai văzut în alte festivaluri de scurtmetraje. Ce m-a uimit pe mine (ca un proaspăt absolvent de UNATC care se întreabă ce ştie de fapt despre cinema) este modul în care toţi liceenii creativi asimilează diverse zone ale cinemaului şi şi le însuşesc.

Şi planetele filosofează şi Pixu, fata şi maneaua, două exerciţii ale lui Ştefan Iordache, Patricia Suciu şi Sara Pongrac din cadrul atelierului Let’s Go Digital, arată o atenţie remarcabilă pentru încadraturi jucăuşe şi situaţii comice prezentate deadpan. Nişte exerciţii situaţionale, mai mult decât narative, în care echipa creativă din spate experimentează ludic cu convenţiile realităţii cinematografice (primul conţine un narator în cadru care îşi rosteşte V.O.-ul într-un boom, în vreme ce scenele pe care le narează la persoana a treia au loc) şi cu aşteptările publicului (cel de-al doilea film se termină cu o întorsătură de situaţie în care un sunet non-diegetic se dezvăluie – într-un moment absurdo-comic – a fi diegetic). Cele două scurtmetraje mizează exact pe subminarea unor mecanisme bine împământenite în cinematografie ca să ajungă la nişte efecte surprinzătoare, o calitate pe care mulţi cineaşti sau cineaşti-aspiranţi şi-o pierd în încercarea de a semăna cu Filmul pe care îl văd în săli, festivaluri şi la TV.

Pixu', fata şi maneaua

De altfel, Ştefan Iordache dă din nou dovadă de inventivitate în cazul lui Se poate viziona şi în Mod Portret, un film experimental (cu un titlu autoreflexiv), care alătură cadre cu peisaje şi situaţii regizate într-un exerciţiu de stil construit de un „dreptunghi cinematografic” întors. Care intuieşte un nou format cinematografic, unul care cu siguranță va lua avânt în următorii ani datorită răspândirii telefoanelor cu camere super-duper-performante şi a efectelor lor asupra conţinutului audiovizual care deja există online.

Celelalte două filme din primul calup de proiecţii sunt mai narative – Inis (realizat de Alexandra Dumitrana şi Ingrid Enache) şi Operaţiunea Cheeki Breeki (realizat de Matei Zgâmboi) intră amândouă într-o zonă de cinema de gen with a twist. Primul este un film într-o zonă romantic despre un scriitor care dezvolta o fascinaţie (întâi erotică, apoi artistică) faţă de o fată, dar cu un final întunecat şi tragic. Cel de-al doilea este un film de acţiune / gangster-movie, care răspunde la dorinţa realizatorului său de a face „un film cu cocalari”. Un război de cartier ruso-american este conceput şi reprezentat de licean, iar povestea nu duce lipsă de niciun trop standard al genului: arme, spioni, mafie, drive-by murders etc.

Operaţiunea este şi cel mai ambiţios dintre filme, cu cadre care conţin bătăi între gangs, spre exemplu, care se dovedesc a fi greu de mizanscenat şi pentru producţii cu bugete mai mari şi cu experienţă mai multă. Cu toate acestea, Zgâmboi se descurcă mai mult decât admirabil, pentru un film care este în mare parte improvizat pe moment.

Inis se îndepărtează de zona macho a filmului anterior, dar e mult mai sumbru şi contrapunctat de un gust pentru bizar. Obiectul afecţiunii/obsesiei tânărului scriitor poartă în mod constant nişte ochelari caraghioși (de ski), care-i oferă o altă perspectivă asupra lumii plină de animaţii jucăuşe. Cu toate acestea, principalul proiect al ucigaşului-scriitor este cel care dă atmosfera întunecată a filmului.

Cel de-al doilea calup prezintă la fel de multă varietate. Primul dintre filme este Bucureştiul în culori al Alexandrei Damian, un documentar/observaţional intenţionat a fi despre oamenii din Bucureşti, care a devenit despre cultura urbană. Damian priveşte printr-o cameră timidă toate micile comori de pe pereţii clădirile pe lângă care am ajuns să trecem destul de neimpresionaţi sau, cel puţin, neatenţi. Un mic Murs, murs (1981, r: Agnès Varda) de Bucureşti.

Un alt film romantic vine sub forma lui Să te cunosc (Alin Ciuchi), care satirizează efectul tehnologiei asupra societăţii, folosindu-se de montajul în paralel care construieşte tensiunea unei viitoare întâlniri înte o fată şi un băiat, care se dovedeşte a fi una virtuală, făcând multe din detaliile anterioare să pară comice (fata insistă cu parfumul, băiatul are grijă şi el la cum miroase). Unul dintre cele mai calofile dintre filme, se joacă cu puncte de staţie variate şi mişcări de cameră destul de bine executate. La fel ca în cazul următorului film, se observă un buget/calitate de producţie ceva mai mare.

Dr

DR, regizat de Paul Dogioiu, este singurul dintre filme care îşi trage seva din Noul Cinema Românesc, cu câteva citate destul de clare din Puiu (o secvenţă în maşină care aminteşte de una din secvenţele de început din Sieranevada, 2016), dar care este aplicat pe o angoasă adolescentină bine explorată scenaristic. O mamă şi un fiu pleacă într-un drum cu maşina, iar în vreme ce mama îl cicăleşte în mod constant pe copil că nu face X sau Y lucru bine, el încearcă resemnat să detensioneze confictele. Sentimentul de incomunicabilitate pe care l-am avut cu toţii în relaţie cu părinţii noştri este expus într-un dialog foarte natural şi un joc la fel, într-unul dintre cele mai aşezate dintre filme.

Lwoop, în schimb, este departe de a fi cel mai aşezat scurtmetraj, iar asta dă al naibii de bine în acest experiment suprarealist al lui Alexandru Gorghe. Ceea ce m-a impresionat cel mai tare în privinţa acestui film este faptul ca regizorul a simţit nevoia unui counter-cinema, care se întoarce împotriva narativităţii şi a convenţiilor clasice. Filmul e conceput din episoade, câteodată cu legături clare între ele, câteodată nu, care folosesc imagini puternice, care provoacă deseori o reacţie senzorială (protagonistul se spală pe dinţi cu scrum sau stă într-un pat plin de viermi). În ciuda faptului că a avut dificultăti tehnice cu sunetul (microfonul cu care au filmat nu a mers, aşa că au fost forţaţi să reproducă totul în post-sincron), multe din secvenţe funcţionează bine şi aşa, fiind un alt element care construieşte atmosfera eerie; chiar una dintre secvenţele memorabile ale filmului este construită cu ajutorul sunetului dislocat: protagonistul priveşte televizorul, din care iese un clovn, la acţiunile căruia protagonistul răspunde deschizându-şi gura în timp ce un laugh-track de sitcom este suprapus sonor.
După intensitatea lui Lwoop, Iaurt pe balcon al Dianei Smeu a venit mai mult decât binevenit. Un film non-narativ ludic, care prezintă, pur şi simplu, o fată mâncând un iaurt pe balconul ei printre rufe. Un joc de montaj dinamizează acţiunea destul de statică şi o sparge în mici cadre ceva mai dinamice, un exerciţiu de cinema feminin scurt şi plăcut.

Discutând cu câţiva dintre liceenii-regizori după filme sau observându-i la Q&A-uri, majoritatea doreau în mod constant să scuze stângăciile filmele şi deseori păreau destul de nefericiţi de rezultate. Mie personal mi-a păsat mai puţin cât de tare reuşeşc aceste filme să semene cu ce vedem în general pe piaţa de scurtmetraje (acest limbo al tânărului cineast în care oricum cei care vor să profeseze vor ajunge) am fost atent la cum şi-au asumat forma cinematografică pentru a o transforma într-un mod de expresie. Sigur, contează faptul că unele au tropi din genul ăla sau celălalt, dar în măsura în care reprezintă o tuşă personală pentru cineastul la debut, propria optică asupra cinemaului structurată de filmele care le plac/pe care le-au văzut.