Scurtmetrajele NexT - The Cool Movies in Focus Nordic Countries



Autor: Alexandra Nenciu

2016-04-24



 

Lukas & The Aspies (Danemarca, 2015, r. Anders Gustaffson)

 

Lukas este un copil cool. La prima vedere poate părea aşa datorită tatuajelor pe care şi le face singur cu markere colorate sau datorită trupei sale de punk, Lukas & The Aspies, dar ceea ce îl face un badass e tocmai faptul că îşi recunoaşte identitatea şi nu se dezice de ea. Lukas e un Aspie (bolnav de sindromul Asperger) şi oricât de greu i-ar fi să se adapteze, e sigur de sine şi mândru. Cu ocazia aniversării fratelui său mai mic, Lukas se întoarce acasă, părăsind şcoala specială unde pare că locuieşte de ceva vreme. Nu întâlnim stereotipurile cu care ne-am obişnuit în filmele cu bolnavi de Asperger, pentru că Lukas nu este un geniu antisocial pasionat de numere şi matematică şi nu devine isteric dacă cineva îl atinge din greşeală. Pentru o vreme, pare un copil obişnuit, ceva mai tăcut şi clar nelalocul lui în mijlocul acestei familii grijulii, dar cu anumite aşteptări de normalitate. Depărtându-se de asemenea de antiteza-clișeu dintre normal şi ciudat, fiul funcţional şi fiul defect, filmul pune accentul pe relaţia cu fratele mai mic, Kasper. Ea scoate la iveală admiraţia acestuia pentru Lukas, dar şi iubirea pe care şi-o poartă reciproc. Kasper îl ajută astfel să le atragă atenția părinţilor că este un Aspie şi că ei nu îi fac niciun serviciu înconjurându-l de copii obișnuiți care îl privesc ca pe un ciudat. La şedinţa foto a familiei, un memento pe jumătate fabricat şi plin de zâmbete, Lukas dezvăluie cu mândrie, scris pe frunte, cuvântul „ASPERGERS”. Ca un love me or leave me, Lukas îşi poartă fericit tatuajul făcut cu markerul într-un portret de familie ce nu mai poate fi contrafăcut prin aparenţe.

 

 

În aceeaşi notă, explorând confuzia unui băiat aproape de a intra in adolescenţă, Ártún (Islanda/Danemarca, 2014, r. Guðmundur Arnar Guðmundsson) se foloseşte în continuare de un background puternic influenţat de muzica punk.

În spaţiul nordic există de asemenea o preocupare constantă pentru poveştile simple având drept protagonişti tinerii. Ele sunt simple prin sinceritatea cu care portretizează nişte prime experienţe de maturizare, foarte aproape de universul emoţional al personajelor, de cele mai multe ori cu o sensibilitate deosebită şi nu simple în sensul de banale. Rúnar Rúnarsson (Sparrows, 2015) şi Ragnar Bragason (Metalhead, 2013) se joacă la rândul lor cu acest fel de poveşti, în moduri diferite. Two Birds (2008), scurtmetrajul lui Rúnarsson, propune de altfel o experienţă asemănătoare celei din Ártún: fie că este căutarea unui sărut sau a unei relaţii şi fantezia din jurul lor, aspirațiile vor fi în final spulberate de realitate, cu consecinţa directă a maturizării protagoniştilor neiniţiaţi. Devine interesant cum cele două scurtmetraje reuşeşc să transcendă universul filmului şi să redea privitorului un sentiment de empatie asemănător. Un ultim prim-plan al băieţilor, de obicei însoţit de o privire gânditoare, încapsulează schimbarea interioară pe care au trăit-o.

 

Din selecţia acestei categorii, A Simpler Life (Norvegia/Suedia, 2013, r. Gundhild Enger) serveşte unui fir narativ hiperrealist. Urmărind rutina unui cuplu fără ocupaţie, prin ce am înţelege în general ca fiind util în ocupaţie, acesta acumulează umor tocmai prin repetivitatea acţiunilor. Astfel, foarte important devine sunetul, deoarece amplifică cadenţa tuturor lucrurilor întreprinse de personaje, fie că este figura feminină a casei care pedalează pe o bicicletă electrică în debara sau că este bărbatul căţărat pe o mini-macara încercând să găsească o poziţie ideală pentru a tunde frunzele copacilor. Este un fel de iluzie auditivă, pentru că, deşi aceasta pedalează mai repede pe bicicletă, impresia este că nu creşte doar frecvenţa sunetelor, ci şi acuitatea şi volumul lor. Această combinaţie între nişte acţiuni ordinare şi sunet stârneşte în mod involuntar râsul. Jukka-Pekka Laakso, coordonatorul calupului şi Director al Festivalului de Film din Tampere (Finlanda), remarcă tocmai această calitate a scurtmetrajului lui Enger, dar subliniază de asemenea că viaţa în ţările nordice nu arată foarte diferit de ceea ce vom vedea în acest film.

 

 

Syndromeda (Suedia, 2013, r. Patrik Eklund)

 

Poate cel mai edgy scurtmetraj din această categorie, aducând aminte de filmele lui Roy Andersson, Syndromeda nu este atât de pictural în cadre, dar emană aceeaşi atmosferă statică în care pare a exista mai mult vocea personajelor, decât există ele însele. Odată cu manifestările lor excentrice, apare posibilitatea întrepătrunderii diferitelor genuri, dramatice sau comice. Spre exemplu, în lungmetrajul lui Andersson Un porumbel stătea pe o creangă meditând asupra vieții, convenția filmului istoric este spartă de un anacronism asumat - regele Carol al XII-lea al Suediei intră călare într-un bar contemporan și comandă apă minerală. Personajul principal din Syndromeda nu este propriu-zis un porumbel şi nu reflectă de pe o creangă, dar crede că a fost răpit de extratereştri şi îşi concentrează eforturile de a elucida acest mister, care îi umbreşte posibilitatea întoarcerii la o existenţă monotonă. În povestire se lasă loc pentru virgule comice. Psihologul acestuia se dovedeşte obsedat de pisici şi are biroul plin de figurine şi tablouri cu feline. Protagonistul ajunge la întâlnirile anonime ale persoanelor răpite de extratereştri, unde prin comparație cu ceilalți pare cel mai normal participant. Patrik Eklund își prezintă multe din personaje în același context, în încercările lor de a obține încredere și incapacitatea de a fi înțeleși. În Instead of Abracadabra (2008), nominalizat la Premiile Academiei Americane de Film, povestea urmărește de asemenea un bărbat, care vrea să fie crezut – de data asta de părinții săi – că poate deveni magician. Finalurile lui Eklund nu oferă niciun fel de alinare; iar Syndromeda pare încă o dată o bucățică din stilul narativ al lui Roy Andersson.

 

 

Say Yes and Dance (Finlanda, 2012, r. Antti Heikki Pesonen)

 

Say Yes and Dance pare mai degrabă unul dintre acele videouri musicale cu un intro narativ. De obicei ele încep cu o poveste de sine stătătoare, aşa cum este interviul de angajare al acestui personaj interesant şi ieşit din comun. După un eveniment, reprezentat aici de regândirea conformismului atât profesional, cât şi personal al angajatorului, începe momentul musical propriu-zis. În filmului regizat de Personen, melodia nu continuă până la sfârşit, dar este explozia de optimism şi fericire a personajelor. După nişte lecţii simple, dar convingătoare de viaţă şi nişte mișcări de dans, putem presupune că fiecare a obţinut nu neapărat ce şi-a dorit, dar ce era strict necesar în viaţa lor - adică un pic de relaxare, fericire şi o slujbă pentru hipiotul care a dezlănţuit tot acest videoclip, disco mai ales în intenţii, nu neapărat în note.