Scurtmetrajele NexT - Competiția Națională 2016, Partea II



Autor: Flavia Dima

2016-04-26



NexT este poate cel mai important for de afirmare a tinerelor talente locale în domeniul cinematografiei. Din peste 100 de filme înscrise, selecționerii Irina Trocan, Oana Ghera și Massimiliano Nardulli au ales zece scurtmetraje promițătoare realizate de către regizori și regizoare aflați la începutul carierei lor. Urmează o scurtă trecere în revistă a celor zece filme care au făcut parte din selecția celei de-a zecea ediții NexT.

 

Vera (2015, 28', r. Dorian Boguţă)

În Vera aflăm mai degrabă povestea lui Mihnea (Anghel Damian), un tip de vreo 20 care tinde să gândească destul de mult cu capul greșit. Aflat deja la al cincilea scurtmetraj – toate, realizate într-un timp destul de scurt–, prolificul Dorian Boguță (cunoscut mai degrabă pentru activitatea sa actoricească, în roluri din Moartea domnului Lăzărescu sau Love Building) creează o poveste bazată pe episoade și coincidențe absurde. 

Respins de către prietenă, protagonistul nostru își propune că a se culca singur ar fi un eșec fundamental al acelei seri. După un periplu bizar care implică un taximetrist vulgar ce se mândrește cu bătăile corecționale aplicate nevestei, un cartier rău-famat și o prostituată destul de bărbătoasă, Mihnea aproape că e destul de surmenat încat să call it a day. În casa scării îl așteaptă însă o surpriză: o fată necunoscută, aproape inconștientă de la alcool, pe care Mihnea se decide să o ajute. (Și, mă rog, să încerce să o bage la un moment dat în pat.) Dar excitarea aproape adolescentină a protagonistului, care în consecinţă dovedeşte minimul de finețe în comportament, își găsește nașul în inima frântă a Aurei: „Auzi, da' voi bărbații știți așa, să iubiți?”. Un portret (cred, un pic cam accidental) al sexismului oribil care marchează societatea noastră, Vera este o comedie citadină foarte spumoasă, cu un dialog viu și colorat („Ai carnet de student?” întreabă prostituata atunci când Mihnea încearcă să negocieze un preț mai mic. Tot așa, într-un monolog grosso modo despre femei, taximetristul deplânge faptul că „ajung acasă, mizerie, frigiderul gol, nevastă-mea iși făcea (sic) manechiura...”), dialog care va suna familiar oricărei persoane care ajunge destul de des acasă după ora 12 noaptea.

 

Plan B (2015, 10', r. Simona Sava)

În care poziția Sofiei Nicolaescu de Dakota Fanning autohtonă se solidifică. O poveste simplă și universală despre reacția unui copil la certurile din sânul familiei. Filmul e concis: deja din prima scena se intuiește că există anumite nereguli în cuplul căsătorit, aflat pe drum în concediu – timp liber în care, iată, dinamicile dintre cei doi se pot desfășura.

Aliniindu-ne cu viziunea inocentă a Mirunei, care simte că poate interveni pentru bunul mers al căsniciei, descoperim cum funcționează atât relația dintre cei doi părinți, dar și raportul fiecăruia față de copil. Rolurile tradiționale par inversate: mama dă impresia că ar fi cea distantă, în timp ce tatăl adoptă o poziție echilibrată și apropiată față de fetița lor. Însă, spre deosebire de poveștile pe care Miruna le fabrică în jocul cu păpușile (un joc care oglindește ceea ce ea vede în comportamentul părinților ei), povestea reală nu pare să aibă un final cert.

 

Lampioane chinezeşti (2015, 17', r. Bogdan Theodor Olteanu)

O aparentă reinterpretare a povestirii La Țigănci, în care protagonistul pare să fi intrat într-o zonă a timpului mort ca urmare a faptului că s-a lăsat atras în mrejele unor femei, însă din care lipseşte saltul în viitor. Trezit într-un pat străin după o noapte de băut, Pavel (Alex Pavel) întră în jocul dintre Nina (Crina Semciuc), tânără și aparent foarte activă din punct de vedere sexual, și Elvira (Ana Ularu) cea cerebrală și cinică, două party girls ale căror intenții se pliază una pe cealaltă ca într-un origami compus din jocuri psihologice.

Cam singurul lucru care se înțelege clar din intențiile acestui film este faptul că dorește să inducă o stare de confuzie spectatorilor săi – însă nu cred că îi reușește tipul de confuzie (relativ prețioasă) pe care și-o propune. Adică, devine mai degrabă incoerent decât misterios. Dialogul este complet nerealist (referințe gratuite și forțate către Bergman, exprimări care ar face parte dintr-un dialog obișnuit doar dacă unul dintre interlocutori este H. R. Patapievici) și suferă în consecință de poetită cronică, un fel de ciupercă a scenariului care se manifestă prin intenția exagerată a autorilor de face un film cât mai încăcarcat de simbolic și mai intelectualist, în defavoarea unei logici de ansamblu a lucrării. La fel cum personajul Ninei este obiectificat complet, devenind aproape doar un înveliș frumos pentru ceva care este esențial gol (un vehicul al sexualității protagnistului și atât), Lampioane chinezești este împopoțonat cu tot felul de zorzoane textuale care nu izbutesc să ascundă vidul său interior. Elvira ar trebui să fie periculoasă fiindcă, iată, este capabilă de a gândi într-o cheie oarecum rațională, dar care oricum devine aproximativ nulă în momentul în care și ea decide să își urmeze impulsurile sexuale. Iar personajul lui Pavel, ei bine, este aproximativ la fel de interesant ca un flacon de Domestos. (Aduce într-un oarecare sens cu personajele principale din Visual Novel-urile japoneze, în care te joci din perspectiva unui mascul cu trăsături de caracter minime, iar singurul tău scop e să agăți cel puțin una din fetele care îți ies în cale.) Ca să închei: haideți, vă rog, să trecem odată peste stereotipul acesta ieftin al femeii-nimfă sexuală supranaturală și să încercăm să depunem măcar minimul de efort când construim personaje feminine, okay? Merci.

 

Apartament interbelic, în zonă superbă, ultracentrală (2016, 19', r. Sebastian Mihăilescu)

Bazat pe povestirea Are These Actual Miles? a scriitorului american Raymond Carver, Apartament interbelic… sondează adânc în interiorul unui cuplu care se dezintegrează sub presiunea dificultăților financiare cu care este confruntat. Omițând detaliile biografice și monoloagele interioare ale personajului său principal (Iulian Postelnicu), Mihăilescu se concentrează exclusiv pe manifestările exterioare ale unui psihic instabil, într-un omagiu stilistic adus mentorului său declarat, Cristi Puiu. 

Trimițându-și soția să vândă mașina unui prieten mai vechi de-al ei, protagonistul Radu petrece o seară întreagă așteptând un răspuns de la aceasta. Calmul cu care se uită la filme de Mizoguchi și showuri japoneze de entertainment este unul aparent: dincolo de emoțiile pe care le are față de vânzarea mașinii, și posibil cele ale noului (posibil, mai precarului) start în viață ale cărui ultime detalii sunt puse la punct, Radu pare măcinat de posibilitatea că soția sa îl va înșela cu această veche cunoștință. Îl vedem plimbându-se ca un tigru în cușca apartamentului care va înceta curând să îi aparțină, paralizat într-un vid care nu dă nimic de înțeles asupra mai marilor contexte care îi afectează destinul. Singurul mod prin care și-l poate controla este prin intermediul Ioanei (Maria Popistașu), iar chestiunea propriului ei liber arbitru devine una problematică în ochii soțului ei. Cu alte cuvinte, filmul este un studiu al unui personaj slab si nevrotic, aflat într-un moment de cotitură al parametrilor principali ai vieții sale. Având o imagine splendidă semnată de către Eduard Pârvu, realizată fără a utiliza lumini artificiale (imaginea din ce în ce mai întunecată acționând ca un simbol vizual al degradării cuplului), Apartament interbelic este o gură de aer tare în contextul dramelor familiale ale NCR.

 

Prăjitorul de pâine, (2015, 16', Cristian Pop) – câștigătorul trofeului competiției naționale

O dramă contemporană și simultan atemporală, Prăjitorul de pâine aduce față în față idealurile generației Roșia Montană cu pragmatismul si deziluzia celor asimilați în sistem. Asemeni tuturor certurilor monumentale, conflictul dintre protagnoștii Ion (Vasile Onica) și Andrei (Dragoș Olaru) pornește de la un incident banal: un prăjitor de pâine care se strică fix înainte de masa de prânz. 

Cearta tânărului cumnat cu soțul surorii sale, între care există un fel de relație paternală-surogat devine un portret foarte sincer al generațiilor care ating maturitatea în vremurile contemporane. Ion este aproape simbolic pentru generația sa: el este biciclistul moralist care își urăște job-ul de la birou, visând la viața idilică și armonioasă din afara orașului, dar totodată dependent de facilitățile metropolei – surprins aici în primele momente al vieții sale în care trebuie să ia decizii cruciale, responsabile. Andrei este deja trecut prin câteva etape-cheie ale parcursului său ca adult, dar o oarecare alură de Gen X-er încă capabil de a se înfuria pe funcțiunea societății răzbate prin argumentația sa foarte cinică. Intrând în conflict, cei doi nu se ceartă doar unul cu celălalt, ci mai degrabă aduc în confruntare două ideologii opuse (cărora, dincolo de discuțiile lor pur principiale, niciunul nu le este întru totul fidel). O comedie cu efect de duș rece, foarte compactă din punct de vedere narativ, recomandabilă spre vizionare tuturor celor care pică în categoriile de vârstă ale protagoniștilor.

Prima parte a articolului aici