Scurtmetrajele NexT - Competiția Națională 2016, Partea I



Autor: Flavia Dima

2016-04-26



 

NexT este poate cel mai important for de afirmare al tinerelor talente locale în domeniul cinematografiei. Din peste 100 de filme înscrise, selecționerii Irina Trocan, Oana Ghera și Massimiliano Nardulli au ales zece scurtmetraje promițătoare realizate de către regizori și regizoare aflați la începutul carierei lor. Urmează o scurtă trecere în revistă a celor zece filme care au făcut parte din selecția celei de-a zecea ediții NexT.

 

Te mai uiți și la om (2015, 23’, r. Ana-Maria Comănescu)

 

Pornind de la o premisă extrem de similară cu cea din povestirea „Falsul autostop” a lui Milan Kundera, Te mai uiți și la om explorează un moment de tensiune neașteptat din interiorul unui tânăr cuplu pornit la drum. Inițial formulat ca o joacă, autostopul se transformă aici, încetul cu încetul, într-un mecanism care va scoate la iveală diferențele imense de personalitate între cei doi parteneri ai cuplului radiografiat.

Lăsând la o parte similaritățile inițiale între scenariul semnat de Comănescu și Anca Istudor și textul romancierului ceh, cele două lucrări sunt fundamental diferite: pe când cel din urmă își pune protagoniștii în ipostaza de-a se preface că sunt doi necunoscuți care s-au întâlnit la drum, tinerele co-scenariste introduc fizic un al treilea personaj (dubiosul Dublă) care va afecta balanța perechii Radu-Mădălina. Porecla lui Dublă este simbolică, privită prin prisma Mădălinei: el este reversul relativ efeminatului Radu, o fire aparent caldă și liniștită. El se remarcă prin atitudinea sa directă și aproape grosieră, statura sa fizică este impunătoare - are aparența (în final, înșelătoare) a șmecherului de Europa și emană o oarecare senzație de pericol. Reacția Mădălinei într-o benzinărie este aproape isterică, implorându-și iubitul să găsească o cale de a scăpa de călătorul pe care l-au luat – dar finalul ar indica faptul că, de fapt, personalitățile celor doi bărbați ar fi reversul așteptărilor ei. Anume, că dincolo de învelișul dur al lui Dublă s-ar afla un om cu intenții bune, iar Radu cel blând ar ascunde, de fapt, anumite trăsături foarte neplăcute. Acest joc cu oglinzi propus între doi poli ai masculinității funcționează excelent, dar bruschețea cu care Mădălina sare de la relaxare la frică semi-irațională, cuplată cu conflictul final cam subțirel cu Radu afectează credibilitatea ei ca persoană și, în final, ca personaj.

 

 

Paper Bag (2015, 12’, r. Roxana Bențu)

 

Singurul film de animație inclus în selecția din acest an, Paper Bag este un scurtmetraj mixed medium care îmbină animația tip stop-motion cu cea tradițională, cea din urmă fiind folosită pentru a da viață expresiilor de pe fețele personajelor. Realizat de-a lungul a aproape doi ani de producție, folosind ca tehnică principală păpuși și decoruri construite din hârtie și carton, filmul spune o poveste simbolică despre viață și moarte prin intermediul poveștii unui bărbat și a pisicii sale.

Folosindu-se de mitul celor nouă vieți ale unei pisici, Paper Bag începe cu o secvență din visul unei pisici de apartament, care pare să fi murit, dar revine înapoi la viață printr-un proces aproape mistic. Zgomotul morții și învierii acesteia îl trezește pe Mr. B (a cărui voce este realizată de către actorul/comediantul Silviu Gherman), care apoi nu pare a reuși să își ducă la bun sfârșit ritualurile dimineții. Un exercițiu încântător în care cotidianul asimilează tușe suprarealiste, foarte accesibil oricărui tip de public (mai ales celui tânăr) datorită lipsei de dialog și a suitei de teme universale pe care le abordează folosind un ton dulceag, melancolico-umoristic.

  

Vacanță la țară (2015, 22’, r. Andrei Tănase)

 

Un nou scurtmetraj al regizorului Andrei Tănase (omul din spatele excelentului Claudiu și Crapii), Vacanță la țară este exact ceea ce propune titlul său: câteva zile petrecute la casa bunicilor din viața unor băieți aflați la pubertate, Mircea și Denis. Dornici să omoare timpul într-un fel sau altul, cei doi verișori decid să se răzbune pe vecinul care le-ar fi furat o parte din terenurile strămoșești, desenând crop circles în grâul lui. Doar că planul nu merge tocmai conform ideilor lor inițiale.

Ca și în cazul mai vechilor filme ale lui Tănase, punctul forte al Vacanței este scenariul: el mizează pe un tip de umor situațional adesea foarte subtil, care este stârnit prin identificarea cu o situație universală (puștiul care cere pe un ton serios o cafea bunicii sale, iar bunicul răspunde cu „Adă-i ș-o țigară”). Fiind compus din cadre lungi care inspiră senzația de plictiseală tipică vârstei de 12-13 ani, concentrându-se mai degrabă pe situații cotidiene decât pe unele ieșite din comun, scurtmetrajul inspiră o senzație aproape livrescă în momentul vizionării. Întâlnirile cu nebunul satului sunt dulci-amărui și inexplicabile pentru cei mici, o portiță care duce spre complet alt univers decât cel al calmului uneori searbăd al copilăriei – unul al dezamăgirii și suferinței crunte. De altfel, Denis și Mircea au parte de mai multe contacte cu „lumi din afară” pe parcursul vacanței lor: cea digitală, cea onirică (în care visează o răpire extraterestră), cea supranaturală și, în final, cea a morții. Iar toate acestea sunt ascunse cu mare finețe într-o poveste aparent simplă, spusă prin tehnici realiste atât din punct de vedere scenaristic, cât și cinematografic. Vacanță la tară este o reușită din toate punctele de vedere.

 

Rețea indisponibilă (2016, 15’, r. Adina Dulcu)

 

Un exercițiu teoretic în cheia realismului, în care mizanscena foloseşte împrejurimile ca să sugereze circumstanțele din viața personajelor, filmul de debut al Adinei Dulcu urmărește o zi din viața unui constănțean trecut de vârsta a doua, aflat în căutarea unui loc de muncă. O bună bucată din film îl suprinde pe protagonist conducând o Dacie 1300 prin periferiile Constanței, aici văzută nu în ipostaza sa de oraș opulent și hiperturistic, ci mai degrabă ca un edificiu al degradării post-industriale.

Miza din Rețea indisponibilă este în mod clar una socială: personajul principal este simptomatic peisajului post-comunist, o victimă a prăbușirii sistemului industrial care se străduiește să-și mențină o viață deja trăită în sărăcie. În spatele lui, ni se dă de înțeles că ideea de muncă a (d)evoluat de la cea în fabrică, utilitară și relativ stabilă, spre cea în turism, o industrie instabilă şi precară care, pentru vizitatori, maschează gravele nereguli din comunitățile în care este practicată. Iar niciunul din personajele la care el apelează (fizic și simbolic) nu se află în postura de a-i găsi un loc de muncă - avem de-a face cu portretul clasic al unui marginal. Foarte Dardenne, ok. Deși, dincolo de trauma evidentă prin care trece personajul, acesta se face totuși vinovat de faptul că nu pare să încerce a-și găsi un loc de muncă decât prin intermediul relațiilor sale (fapt discutabil, deoarece nu știm dacă a epuizat sau nu alte căi mai „oficiale”), iar scena finală indică faptul că își evită responsabilitățile din cadrul familiei. Toate acestea sunt condiții destul de frecvent întâlnite la oameni trecuți de prima tinerețe, care se confruntă cu lipsa unui loc de muncă, dar care totodată afectează nivelul de simpatie pe care îl ai cu asemenea indivizi. Ideile de disperare și de excluziune socială sunt cele aduse la înaintare – dar în ciuda tuturor circumstanțelor atenuante pe care se mizează, personajul nu inspiră niciun sentiment concret dincolo de cel al vacuității.

 

 

Dispozitiv 0068 (2015, 20’, r. Radu Bărbulescu)

 

Nominalizat la Premiul Gopo pentru Cel mai bun scurtmetraj, Dispozitiv 0068 este deja cunoscut publicului festivalier. Avându-l pe Toma Cuzin în rolul principal de agent al SPP, filmul lui Radu Bărbulescu își are acțiunea în timpul faimosului summit NATO de la București din 2008, la momentul respectiv cel mai mare eveniment din istoria organizației internaționale. Pentru a asigura protecția celor peste 3000 de personalități politice prezente la summit, autoritățile locale au mobilizat o rețea imensă menită să îi protejeze – iar filmul spune povestea (fictivă?) a unuia dintre agenții care au luat parte la această acțiune.

Desigur, dincolo de pătura imenselor declarații oficiale care se fac la televizorul mereu-aprins din apartamentul unde are loc acțiunea, viața merge mai departe cu micile ei întâmplări și chițibușuri. Lunetistul ajunge într-o casă unde trăiește o bătrână aparent paralizată complet (Tatiana Iekel), îngrijită de către o femeie (creionată aici ca fiind moldoveanca-stereotip) care vrea să îi moștenească locuința. Mizând în principal pe o doză foarte puternică de umor negru absurd, Dispozitivul se joacă de-a lungul liniei fine între viață și moarte, urmărind reacțiile celor abilitați să decidă în privința acestora. Iar dorințele protagoniștilor de a trăi sau muri răzbat ca fiind mult mai puternice decât noțiunile abstracte dezbătute în sfera politică. Dispozitivul este și nu este un film de acțiune. Se mizează clar pe anumiți tropi ai genului precum cel al personajului principal hiper-serios, sărac în cuvinte, dar aparent cu o inimă bună, pe contextul unei operaţiuni internaționale, pe un crescendo al firului narativ spre un final violent, dar și pe anumite alegeri stilistice (precum tăieturi uneori bruște de montaj, un sunet care pe alocuri este foarte dur și zgomotos). Totuși, revenirea sa spre teme mai degrabă universale decât consacrate genului îl clasează simultan ca fiind subversiv față de filmul de acțiune.Povestea este așadar citadină, conflictele sunt clasice (și multe), iar rezultatul este un film cu un umor foarte negru, fără prea mari pretenții dincolo de cea de a stârni râsul – lucru pe care îl și reușește, cu brio. 

 

 

Partea a doua a articolului aici