Rogue One: A Star Wars Story - Un film bun sabotat de Megacorporație



Autor: Alexandru Vizitiu

2016-12-20



Pot spune cu cea mai mare încredere că prologul noului Star Wars, intitulat Rogue One: A Star Wars Story (Rogue One: O poveste Star Wars), conține câteva dintre cele mai frumoase tablouri cinematice realizate în ultimii treizeci de ani de orice blockbuster hollywoodian. Episodul începe în spațiu, deci într-un decor digital, cu o navă care plutește printre inele de praf cosmic. Și până acum nu e nimic nou, seria Star Wars este o operetă spațială unde am văzut destule scene plasate printre stele; dar în momentul în care nava aterizează pe o planetă fără nume și o divizie de soldați conduși de un agent imperial (Krenic, jucat de Ben Mendelsohn) înaintează asupra unui fermier (Galen Erso, jucat de Mads Mikkelsen), suntem cuprinși de un sentiment care nu a mai fost generat de această serie (și nici de multe alte blockbuster-e) de mult timp. Mă refer la acel sentiment că suntem transportați într-o lume maiestuoasă, una fantastică, ce există doar în cinema.

Regizorul Gareth Edwards generează acest sentiment nu prin efecte digitale – secvența este filmată într-o locație reală din Islanda –, ci prin tehnici (în lipsa unui cuvânt mai bun) clasice pentru a realiza un spațiu cinematic feeric. El se  folosește de decor, încadraturi, mizanscenă, costume pentru a ne impresiona – obiectivul panoramează peste un câmp de un verde vibrant care devine fantomatic datorită ceții care amenință să-l înghită; armura futuristă și întunecată a soldaților (și pelerina translucidă a lui Krenic) se ciocnește de cerul plumburiu. Cu acest început, Edwards ne spune că are o cultură cinematică destul de formată și nu este un imitator al lui George Lucas – așa cum este J.J. Abrams, regizorul lui Star Wars: The Force Awakens, care reciclează orbește formulele (narative și vizuale) ale seriei, fără să-și dea seama (sau fără să-i pese) că ele nu au fost inventate de Lucas, ci sunt rezultatul tuturor lucrurilor care îl pasionau pe creatorul acestei lumi (cinemaul clasic hollywoodian, Akira Kurosawa, serialele S.F. din anii ’50, romane clasice de aventură). Cred că de la primul film, Star Wars: A New Hope (r. George Lucas, 1977), nu s-au mai construit cadre cu atâta atenție și imaginație în această serie.

 

 

Este clar că Gareth Edwards a avut ambiții mari pentru Rogue One: A Star Wars Story. Și pe măsură ce filmul călătorește de la o planetă la alta, dintr-o locație în alta, Edwards și directorul de imagine Greig Fraser reușesc iar și iar să compună cadre superbe, să filmeze lumi care încă nu au fost explorate (și exploatate) în film de seria Star Wars. Călătorim pe o planetă deșertică unde statui imense cu cavaleri Jedi sunt înghițite de nisip, pe una vulcanică unde Darth Vader și-a construit un fel de turn ca acela al lui Sauron din Lord of the Rings și pe una formată din mai multe insule tropicale pe care se poartă o bătălie impresionantă (și relativ violentă pentru Star Wars) între rebeli și roboții ăia uriași din Star Wars: The Empire Strikes Back (r. Irvin Kershner, 1980). Dacă Rogue One: A Star Wars Story se ridică peste cele mai noi filme pentru marele public, atunci o face datorită imaginilor superbe compuse de echipa de producție.

Povestea filmului este plasată cândva între Star Wars: Revenge of the Sith (r. George Lucas, 2005) și A New Hope, și o are în centru pe fiica lui Galen Erso, Jyn Erso (Felicity Jones), recrutată de Rebelii din primele filme pentru a-l găsi pe tatăl ei – care fusese răpit de Imperiu pentru a proiecta Steaua Morții (nava aia de mărimea unei planete din primul film). Mai târziu, ea trebuie să fure planurile pentru Steaua Morții. Aliații ei în această misiune sunt un robot imperial reprogramat de rebeli să fie cât mai sarcastic posibil (K-2SO, jucat de Alan Tudyk), un asasin și spion rebel (Cassian Andor, jucat de Diego Luna), un războinic cinic cu o mitralieră de mărimea unui tanc în spate (Baze Malbus, jucat de Jiang Wen) și un preot orb al forței care aparent este diferit de un Jedi (Chirrut Îmwe, jucat de Donnie Yen... chiar nu îți dai seama cât de ridicole sunt numele personajelor din Star Wars până când nu le scrii). Într-un interviu, regizorul a declarat (și e foarte posibil că ați intuit din descriere) că influențele principale au fost The Dirty Dozen (r. Robert Aldrich, 1967) și genul men on a mission popularizat de acest film. Aceste filme sunt de obicei centrate pe antieroi, pe proscriși, iar o parte din farmecul filmelor constă în urmărirea aceste personaje colorate (cu apucături anti-sistem, forțate să lucreze pentru sistem).

Așa că, pe lângă calitățile plastice ale filmului, Gareth Edwards încearcă – și din când în când reușește – să se focuseze pe personaje ceva mai nuanțate și să spună o poveste cu o structură diferită de ce întâlnim de obicei în această serie. Pot spune că marele păcat al filmelor Star Wars a fost până acum aderența strictă la o formulă rigidă care a împiedicat filmele să evolueze sau să experimenteze estetic sau narativ – îi mulțumesc lui Dumnezeu că Edwards a refuzat să se folosească de tranzițiile clasice ale seriei (când o scenă glisează în alta, ca la Kurosawa). Și evident că succesul lui Star Wars a făcut astfel încât toate păcatele seriei să se răspândească peste restul blockbuster-elor realizate în ultimii treizeci de ani. De când George Lucas a spus că a fost influențat de ideile lui Joseph Campbell despre etapele parcurse de eroi în vechile legende, mai toți regizorii și scenariștii americani (unii mai netalentați decât alții) au înțeles (greșit) că structura Star Wars este singurul model scenaristic viabil în cinema – o știți și voi, e cea în care un tânăr (sau o tânără, dar cel mai des un tânăr) ghinionist(ă) află că este The One, cea mai specială și mai grozavă persoană din lume, destinat să distrugă marele rău. Acum, nu vreau să sugerez că simpla tentativă de nu urmări orbește formula scenaristică lucas-iană este automat un motiv să spunem că acest film este bun, dar blockbuster-ele hollywoodiene nu sunt filme în sensul strict al cuvântului, nu pentru mine. Eu le văd ca produse corporatiste făcute pe bandă rulantă, cu consistența și calitatea unui meniu Happy Meal de la Mcdonald’s (carevasăzică, sunt făcute din plastic, le consumi pentru că ești atacat constant de marketing-ul firmei și le elimini rapid din sistem). Așa că orice urmă de originalitate sau ambiție în astfel de filme este ca un inorog (întâlnit foarte rar) și trebuie recunoscută.

Trebuie să vorbim și despre problemele lui Rogue One, care îl împiedică să fie un film cu adevărat bun. Filmul este victimă a fan service-ului. Știți ce este fan service, o intervenție deranjantă într-un film (sau carte, sau bandă desentă etc.), inclusă doar pentru a-i satisface pe fanii unui univers ficțional. Fan service este motivul pentru care Gellert Grindelwald apare în Fantastic Beasts and Where to Find Them (Animale fantastice şi unde le poţi găsi, r. David Yates) sau de ce apar (fără mare rost) Darth Vader și Grand Moff Tarkin în Rogue One. A, da, am ajuns la Tarkin, un personaj jucat în A New Hope de Peter Cushing și de un construct digital al actorului în Rogue One. Și această decizie, de a reînvia un actor mort de douăzeci de ani pentru a satisface dorințele fanilor unei serii caraghioase, pune sub un con de umbră orice calitate a filmului. Acest zombi digital – cu ochi de sticlă și mișcări de robot, care se plimbă prin cadru, interacționează cu personaje (jucate de actori reali) și tot se încăpățânează să apară în film (are aproape la fel de multe scene câte are Krenic, villain-ul principal al filmului) – este un fel de crimă împotriva umanității. Tarkin-ul digital nu este prima încercare de a resuscita un actor pentru un film. Încă din anii ’70, oameni au încercat să profite de moartea unui actor. În China au existat o serie de filme care au exploatat moartea lui Bruce Lee, cunoscute ca Bruceploitation, cu plot-uri în care moartea actorul joacă un rol crucial – cum ar fi în Bruce Lee Fights Back From the Grave (regizat de cui-îi-pasă și realizat într-un an nefast pentru familia lui Bruce Lee), unde în prima secvență piatra funerară a lui Lee este lovită de un fulger, iar actorul sare din mormânt (realizatorii au dat dovadă de multă clasă) – și în care apar actori cu nume similare cu Lee (ca Bruce Li, Bruce Lai, Bruce Lei ș.a.m.d), pentru a-i păcăli pe spectatori că sunt frații, verii, egalii sau cine-știe-ce-altceva ai actorului. Iar Blake Edwards s-a folosit de imagini de arhivă și trucuri optice pentru a-l distribui pe Peter Sellers în Trails of the Pink Panther (1982) la doi ani după moartea acestuia. Și știți ceva, e scârbos ce i-a făcut Blake lui Sellers și e scârbos ce i-au făcut lui Bruce Lee o ceată de regizorii chinezi mediocri. La fel, ce îi face Disney lui Peter Cushing este scârbos. Mai ales pentru că motivul prezenței lui Tarkin este unul stupid, și anume acela al continuității. Vedeți voi, pentru fani, continuitatea este foarte importantă, pentru că ei trăiesc și respiră acest univers, și vor să creadă că există. De-aia Disney, o companie șireată și malefică, s-a folosit de un avatar digital oribil al lui Cushing, pentru a-i satisface pe fani.

Într-un final, prezența acestei monstruozități îngroapă filmul. Și este o dovadă vie (?) a modului în care aceste filme sunt niște produse insipide, oricât de mult încearcă cineva să le eleveze. Disney ne amenință cu câte un nou film Star Wars în fiecare an de acum și până în eternitate, după cum a anunțat Bob Iger (șeful studioului) într-o ședință cu investitorii companiei sale (și cu cine altcineva să discuți realizarea unui film decât cu niște corporatiști bogați?). Star Wars nu mai este de mult timp o serie de filme, ci un brand, unul care trebuie întreținut cu orice preț. Iar acum, că se află în mâinile unei companii cunoscute pentru faptul că ia orice idee creativă și o exploatează într-un fel grotesc, mă gândesc cum poate cineva să exprime ceva, orice, într-un mod sincer, când sunt forțați să urmărească directivele Megacorporației, care devorează tot în calea ei.