Retrospectiva BIEFF - Despre filmele din palmares



Autor: Alex Mircioi

2017-04-11



Ediţia de anul acesta a Bucharest International Experimental Film Festival s-a încheiat pe 2 aprilie, iar pe 1 a fost Gala de Premiere a filmelor câştigătoare din competiţia internaţională a festivalului. În afară de programele de retrospectivă (Golden Shorts – Best Films in Major Festivals, Berlinale Forum Expanded – Nostalgia for the Future, Rotterdam Film Festival – Painting with History şi Cinedans Amsterdam – Emotional Bodies) şi cele două lungmetraje, Manifesto (2015, Julian Rosefeldt) şi Poesía sin fin (2016, Alejandro Jodorowsky), festivalul a avut o selecţie amplă de filme în categoriile competitive. Filmele înscrise în competiţia de anul acesta de la BIEFF au fost împărţite în cinci categorii: The Politics of the Body, Searching for Transcendence, The Alchemy of the Frame, Cutting the Cord, You Are Another Me. Acestea sunt organizate pe criterii estetice şi tematice, punând în discuţie diverse subiecte de actualitate (You Are Another Me – criza emigranţilor), universale (Cutting the Cord – relaţii familiale) sau explorări artistice timeless (The Alchemy of the Frame – reinventarea cadrului cinematografic). Din cele 28 de filme prezente în competiţie, doar şase dintre ele au câştigat (cele cinci) premii, iar patru dintre ele au fost hotărâte de juriul format din: Nora Molitor (reprezentant Berlinale Forum Expanded și Arsenal Institute for Film and Video Art), Paolo Moretti (membru al comitetului de selecție al Festivalului de Film Documentar FIDMarseille și program advisor pentru Visions du Réel Nyon) şi Boglárka Nagy (responsabil de proiecte de film la Institutul Francez din România și curatorul Cinema Elvire Popesco). Toate motivaţiile juriului pot fi găsite aici.

 

Marele Premiu

Întreaga idee a programului Searching for Transcendence este organizarea audiovizuală a inexistentului şi împingerea spectatorului către transcendenţă. Astfel, în cazul acestor scurtmetraje, experienţa (cinematografică) este deseori mai importantă decât subiectul propriu-zis al filmului, iar modul în care aceasta este construită de autor devine punctul de interes al unei analize.

În 489 years, treaba e niscaiva mai simplă. Hayoun Kwon pune spectatorul în pielea (sau, mai bine zis, în perspectiva) soldatului sud-coreean care îşi face turele prin zona demilitarizată dintre Coreea de Nord şi cea de Sud. Împrumutând din jargonul vizual al jocurilor video, perspectiva este animată/randată şi structurată ca un First Person Shooter, vedem ce vede personajul care – presupunem că – este cel pe care îl auzim povestindu-şi experienţa ca soldat.

 

 

Explicaţia iniţială (ce înseamnă zona demilitarizată, cât se întinde, pericolele care pasc orice plimbăreţ) este relativ simplă: un desen 2D ca o tablă pe care se desenează cu cretă. Apoi, o poză cu un grup de soldaţi se dizolvă într-o grup de soldaţi animaţi, iar filmul trece în zona unei animaţii 3D, undeva între supra- şi hiper- realiste. DMZ-ul capătă ceva din Zona  tarkovskiană, cu protocoalele sale stricte de intrare/ieşire şi vegetaţia sa abundentă care ascunde un misticism periculos.

Filmul combină un discurs politic (vorbind despre război/conflict printr-un proxyDMZ-ul) cu nişte tactici vizuale culese dintr-un mediu (jocurile video) cunoscut pentru violenţa sa şi le foloseşte pentru a crea un produs suprinzător de blând/liniştit, dar care conferă un simţ al impending danger-ului dat de ideea unei plimbări nocturne printre mine şi de structura vizuală a unui joc video în care inamicul poate apărea oricând.

Jocul cu realitatea şi ficţiunea, implicarea politică indirectă şi concluzia (cvasi)pacifistă împăturite într-un stil vizual inventiv fac 489 years să se alinieze cu ethos-ul BIEFF – un câştigător more than appropriate.

Premiul pentru Cel mai bun regizor

„Filmele din programul Cutting the Cord: Family Love and Its Discontents explorează experiențe umane trăite de-a lungul unui metaforic cordon ombilical elongat, care definește acel spațiu în care legăturile și moștenirile familiei pot fi binecuvântare, blestem sau pot lua orice formă între cele două extreme.” spune Adina Marin în prezentarea calupului din care face parte Small Town (r: Diogo Costa Amarante), câştigătorul premiului de regie. Scurtmetrajul urmăreşte o mamă şi un fiu (sora, respectiv nepotul, autorului) şi este împărţit între perspectivele celor doi – cadre (deseori suprarealiste) cu lumea văzută/descoperită prin ochii copilului şi voice-over-ul mamei care îl observă cum descoperă lumea.

 În cazul lui Small Town, acest cordonul ombilical este explorat într-un joc pe muchie între realist şi suprarealist, dintre exterioritate şi interioritate. Cadrele au fie o expresivitate picturală cum ar fi cel de început – copilul dormind cu nişte flori albastre pe piept pe o canapea peste care este drapat un material galben), fie sunt extrem de austere (deseori anunţând un insert suprarealist). Registrul vizual oscilează între cadre largi exprimând prin mizanscenă (în special dispunerea celor două personaje în cadru) relaţiile dintre cele două personaje/subiecţi şi prim-planuri foarte strânse (care anunţă cadre subiective ale copilului), cele două extreme fiind câteodată unite de comentariile autorului, dându-i o aură auto-reflexivă interesantă.

 

 

Uneori cele trei planuri (copil-mamă-autor) interacţionează în moduri nonconvenţionale:  una dintre secvenţe este filmată din interiorul unei maşini, prin parbriz, copilul adormit reflectat în oglinda retrovizoare, mama în faţă (pe ceea ce pare a fi un deal) îşi aprinde o ţigară cu ajutorul unui bărbat prezent şi el acolo. Mama se aşază în dreapta cadrului, bărbatul şi un poliţist/soldat beau bere ceva mai în spate, nişte vaci ocupă extrema stângă a cadrului, totul balansat şi cât se poate de obiectiv/realist; pe coloana sonoră, un voice overcu regizorul povestind discuţia cu sora sa în care şi-a exprimat interesul să facă acest film. Când trebuie să îşi motiveze intenţia, autorul trimite la cântecul Words don’t come easy a lui F.R. David, iar cei doi bărbaţi din spate încep să danseze pe melodie, interacţionând astfel cu planul autorului (non-diegetic).

Small Town prezintă mai multe astfel de interacţiuni sau asociaţii bizare, chestionând şi/sau folosindu-se de multe automatisme ale spectatorului în receptarea relaţiilor dintre secvenţe (tot ceea ce eu numesc cadru subiectiv al copilului ar putea fi pur şi simplu inserturi fără vreo necesitate diegetică, folosite pur şi simplu pentru a îmbogăţi textura suprarealistă a filmului). Toate acestea, împreună cu opacitatea filmului, îl fac din ce în ce mai interesant la o nouă vizionare, deşi iniţial este (cel puţin pentru mine a fost) o experienţă destul de incomodă, solicitantă.

 

Premiul pentru Cel mai bun concept vizual

În  interviul pentru Berlinale (Short Talks), Ronny Trocker, regizorul filmului Summer / Estate, îşi confesează fascinaţia pentru limbajul cinematografic care l-a făcut să se apuce, la o vârstă mai înaintată, de făcut film. Aşa că it’s only fitting ca acesta să câştige un premiu pentru calităţile vizuale ale scurtmetrajului său.

Summer face parte din selecţia You are Another Me: On Exile and Shifting Bordescapes, care se preocupă de (în teorie) „limitele empatiei”, după cum spune Diana Mereoiu în prezentare curatorială a programului, şi (în practică) de problema emigraţiei/emigranţilor/Emigranţilor.

Inspirat de o fotografie realizată de Juan Medina în 2006, filmul prezintă o zi însorită de vară în care tabloul (căci toate personajele sunt randări digitale împietrite) idilic, spart în diverse detalii (o femeie care vorbeşte la telefon, nişte bătrânei care râd şi se bronzează, un copil care mănâncă o îngheţată etc.), este întrerupt de nişte imigranţi africani care ajung pe ţărm.

Constrastul dintre culorile stridente ale peisajului (înregistrat pe peliculă de 16mm) şi stranietatea figurilor personajelor modelate 3D, dintre staticul vizual (cel puţin al oamenilor) şi peisajul sonor bogat şi minuţios construit sau dintre un repas cvasi-burghez şi lupta pentru supravieţuire fac cele şapte minute şi ceva ale filmului lui Trocker să fie foarte expresive în moduri foarte inventive. Într-un calup în care tema/mesajul primează asupra formei, filmul este de departe cel mai îndrăzneţ esteticdin categoria sa.

Deşi este în mod clar a pretty film,  Summer  se referă la a not so pretty issue într-un mod inventiv şi – oarecum – ludic, fără a ştirbi din seriozitatea şi/sau impactul filmului.

 

Premiul pentru Cel mai bun regizor român

Categoria Searching for Transcendence este cea mai premiată dintre cele cinci, iar Sisyphus2.0 este cel de-al doilea film victorios din calup. Realizat de Luiza Pârvu şi Toma Peiu, scurtmetrajul reinterpretează reinterpretarea lui Albert Camus a mitului lui Sisif, compunând un colaj din materiale video surprinse de camere de supraveghere din jurul lumii.Un bun exemplu al low budget/high concept-ului recomandat la orice workshop de film din 1885 până acum, filmul arată momentele din viaţa de zi cu zi a unor oameni scurgându-se peste pasaje din Camus recitate de vocea baritonală soothing a lui Brett Stiller.

Filmul are o oarecare structură lirică, lucrând pe asocieri conceptuale între cadre/secvenţe/fragmente. Iniţial, în rolul căutarii sensului/pietrei sisifale ne este propusă  existenţa mundano-capitalistă (slujbele şi miriada de task-uri banale din care sunt compuse) şi repetitivitatea ei. Apoi un crescendo al distrugerii pleacă de la cazuri de violenţa umană, ajunge la calamităţi şi dezastre provocate de oameni – de la jefuirea unei femei pe stradă, se ajunge la un conflict armat, apoi la cutremure, inundaţii şi avioane care se prăbuşesc. Astfel, existenţa mundană ciclică împreună cu distrugerea şi regenerarea lumii la nivel macro ne structurează vieţile, însă filmul termină într-o notă optimistă, mizând pe naştere/familie ca o latură a acestei ciclicităţi care, totuşi, ne redă speranţa.  

Filmul are ceva dintr-un viral inspiraţional (Mankind Is No Island comes to mind), dar îşi merită premiul pentru eficienţă sa de a-şi susţine mesajul printr-un stil vizual destul subtil, lucrând cu materiale preexistense conceptualizate şi (re)contextualizate.

 

 

Premiul Publicului

Premiile acordate lui I Made You, I Kill You (2016, r. Alexandru Petru Bădeliţă) şi Peep Show (2016, r: Rino Stefano Tagliafierro) dovedesc un gust al publicului pentru un soi de postmodernism ludic, deşi – în afară de asta – cele două filme nu au mult în comun.

Primul reprezintă distilarea artistică a unei copilării zdruncinate într-un experimental autobiografic;  Alexandru Bădeliţă combină desene în culori vii cu imagini şi videoclipuri de arhivă într-un joc energic cu forme, texturi şi animaţii.

Regizorul (într-un voice over) povesteşte momente ale copilăriei sale, în principal episoade violente cu tatăl său alcoolic care îl ameninţa deseori (cu bătaia sau moartea), pe care le intercalează cu videoclipuri cu el cântând sau prostindu-se pe melodii pop (un refugiu audiovizual) şi fragmente din discuţii cu părinţii săi care îi povestesc de relaţia lor cu părinţii lor.

Nu e nepărat de mirare că acest film a câştigat premiul publicului – natura sa foarte personală şi poveştile nu-foarte-fericite ale prunciei autorului îl fac să fie o experienţă destul de înduioşătoare. Cu toate acestea, I made you, I’ll kill you este deseori greu de urmărit tocmai prin natura lui hiper-personală, mai-mai c-ai spune că e intruziv, de n-ar fi făcut chiar de subiect.

Cel de-al doilea film este la colţul opus – este poate cel mai light-hearted film din selecţia BIEFF. În Peep Show (sau prin Peep Show), spectatorul este invitat la o cură de voyeurism - o serie de nuduri sunt animate şi sexualizate, iar o serie de portrete feminine sunt dezbrăcate şi sexualizate. Scurtmetrajul încheie calupul Politics of the Body, unde rulează alături de nişte titluri mai emotionally draining (cum ar fi superbul American Reflexxx, 2016, r: Alli Coates;pe care îl puteţi viziona în confortul propriei case şi la calitatea propriului desktop), aşa că vine ca un calmant destul de bun.

 

 

Deşi înţeleg de ce acest film a câştigat premiul publicului şi nu este un film inadequatepentru miza pe care o are, exerciţiul la care încurajează nu este prea progresist. Ideea de reinterpretare a unor nuduri - deja prăfuite în istoria artei şi apreciate ca Artă Înaltă™ - ca nişte surse de plăcere deloc academică ar putea avea şarmul ei postmodern, dacă nu ar pica în tropul misogin al sexualizării corpului feminin (un trop la fel prăfuit în termeni de reprezentare feminină cinematografică).

Nu este prima oara când Tagliafierro foloseşte această tehnică (a animării unor picturi celebre), scurtmetrajul său anterior, Beauty (care poate fi urmărit aici), este construit într-un mod similar. Totuşi, urmărind atât peisaje şi naturi moarte, cât şi portrete, Beauty este (nu foarte, dar) ceva mai complex. Variaţiunile pe teme (frumuseţe, moarte, sexualitate etc.) sunt ceva mai închegate şi curg mai lin,  pare să fie urmărirea evoluţiei unor concepte în arta plastică - Peep Show, însă, face mult mai puţin, el însuşi este o variaţiune pe o singură temă (a sexualităţii feminine şi picturalitatea ei). Deşi scurtmetrajul este oarecum împărţit în segmente - de la bestialitate, la nimfe, la portrete senzuale pe care autorul le înşiră, tema cea mare rămâne aceeaşi, iar intenţia este mult mai puţin ambiţioasă. Încadrarea acestor opere ca o plăcere (deloc intelectuală, de bâlci) face puţin în a continua intenţia lui Tagliafierro de a recontextualiza aceste opere, deşi misiunea lui de a explora frumosul este oricum confuză. 

Deşi este prima ediţie BIEFF pe care o frecventez, trebuie să spun că s-a urcat în topul celor mai bune festivaluri de scurtmetraj din Ro. Selecţia e coerenta şi variată, la fel ca alegerile juriului (mai mult, includ motivaţii – cu care poţi fi de acord sau nu, dar măcar ţi se explică de ce acel film a câştigat acel premiu). Chiar dacă mă întristează faptul că eforturi ca Man (2016, r: Maja Borg) sau mai sus menţionatul şi link-uitul American Reflexxx nu au câştigat nimic, mi se pare că filmele premiate reflectă într-adevăr o înclinaţie spre noţiuni politice niscaiva mai actuale şi un gust pentru experiment vizual inovativ.