Remainder - Puzzle-ul memoriei



Autor: Teodor Dascălu

2016-12-11



Care este prețul pentru a-ți retrăi trecutul? Cei mai mulți dintre noi știm că acesta nu are un preț, însă Tom, un tânăr ce suferă un accident în urma căruia rămâne amnezic se încăpățânează să sfideze legea firii și să rezolve puzzle-ul foarte complicat al memoriei sale. Întreg filmul se transformă într-un joc cu propria sa minte, care tot ce face este să îi ofere doar rămășițe ale unor amintiri. 

Remainder (care rulează pe ecranele românești cu titlul Fragmentar) poate fi considerat un film simplu din punct de vedere al realizării cinematografice, însă destul de complex atunci când vorbim de psihologia din spatele său. Este un film care vorbește despre efemeritatea vieții și mai ales despre puterea prezentului – o temă care, deși e deja comună în cinema, atinge fiecare nouă generație. E despre cum un simplu accident ne poate șterge memoria, trecutul, identitatea.

 În Remainder, trecutul este vânat și depășit de prezent. Tom nu este un personaj al trecutului blocat în ziua de ieri, ci unul  care își dorește să aducă trecutul în prezent. Pentru asta, reconstituie o casă întreagă exact așa cum și-o amintește și o animă cu locatari jucați de niște actori.

 Filmul se aseamănă foarte mult cu The Truman Show din  punctul de vedere al unei realități pe deplin regizate. Ceea ce îl face să fie diferit este faptul că personajul principal își construiește singur decorul său. Acesta nu este cobaiul unui experiment, ci el însuși experimentează un joc cu propria sa minte, angajându-i pe alții să pună în scenă viziunea lui, încercând să sfideze limitele temporale și umane. Filmul poate stârni o oarecare nostalgie în sufletul spectatorilor: de foarte  multe ori ne-am dorit să ne putem întoarce în trecut să reclădim un viitor pe niște rămășițe, însă niciunul dintre noi nu a reușit să facă acest lucru.

 

 

 Construind lent un protagonist complex, filmul ne dă foarte multe detalii despre cine este și ce își dorește. Dincolo de faptul că este un tânăr amnezic ce tocmai a ieșit din spital, ne este oferit un background despre pasiunile sale (un background destul de incert din moment ce toate informațiile ce țin de personajul personal ne sunt oferite chiar de acesta). Amnezia sa îl face un narator necreditabil, însă, atunci când amintirile lui sunt singurele indicii pe care le avem, devin foarte prețioase. De aceea, spectatorul își creează în același timp cu protagonistul propriul său backstory, lucru ce este foarte interesant din punct de vedere scenaristic și regizoral.

 Detaliile regizorale oferite despre acest personaj ne ajută să rezolvăm puzzle-ul tipologiei sale. Dincolo de faptul că este introvertit, tăcut, Tom este și un foarte bun strateg. Încercând să recreeze normalitatea din subconștientul său, practic, acesta încearcă să  se regăsească pe sine. Nu caută lucruri extraordinare, ci lucruri simple care să îl ajute să simtă emoție, empatie, bucurie și de ce nu, durere. Ceea ce contează este ca puzzle-ul său să fie cât mai aproape de realitate, cât de mai aproape de ceea ce era Tom înainte de a deveni amnezic. Bula temporală  în care este prins face ca filmul să aibă o construcție cinematografică complicată, asemeni unui labirint căruia nu îi putem găsi capătul.  

 E bine intuit și faptul că Tom nu are foarte multe lucruri de care să se agațe în viața sa de după accident. Fiind amnezic, are niște automatisme specifice: face baie, repetă continuu frânturi de replici pe care abia și le amintește, sună mereu aceleași persoane. Toate aceste lucruri îl fac să fie un personaj complex, dramatic, un personaj misterios.

 Tom Sturridge reușește să capteze atenția publicului prin jocul său actoricesc discret, însă foarte bine punctat în momentele cheie ale filmului. Acest lucru oferă personajului visceralitate și în același timp o normalitate ce poate frapa chiar și în fața unui spectator experimentat. Fizicul său destul de androgin face credibile fragilitatea și instabilitatea sa emoțională căpătate odată cu amnezia indusă de accident.  Actorul are  însă multe momente de tăcere, de ezitare, de nesiguranță. Împreună cu repetitivitatea acțiunilor din scenariu, acestea riscă să facă filmul destul de obositor.

 Poate că ar fi fost mai bine ca filmul să aibă un deznodământ mai clar,  căci după o călătorie cinematografică destul de lungă, publicul așteaptă un final spectaculos. Totuși, sfârșitul călătoriei din Remainder își găsește motivația în faptul că ființa umană nu va putea niciodată câștiga pariul cu timpul. Ambiguitatea este cheia ce ne deschide poartă spre o cât mai bună înțelegere a filmului dar și a unor frământări specific umane. Sunt stârnite foarte multe stări emoționale ce îmbracă un puzzle complex, interesant, foarte bine zugrăvit cinematografic.