Regizori de la TIFF - Ionuț Teianu - Despre oameni și melci & Afacerea Tănase



Autor: Georgiana Mușat

2016-05-26



Cel mai nou documentar regizat de Ionuţ Teianu, În căutarea tatălui pierdut, va avea curând premiera la TIFF în cadrul Zilelor Filmului Românesc. În întâmpinarea festivalului, amintim de filmele anterioare ale realizatorului.

 

Despre oameni și melci

 

În Câmpulung Muscel, uzina Aro se declară falimentară și urmează să fie privatizată de către doi investitori francezi serioși, care cel puțin aparent vor să o transforme într-un resort de melci. Venirea lor în orășel are aerul unei invazii exotice, fiind prezentată în paralel cu imaginile de arhivă ale sosirii lui Michael Jackson în România, a patrulării în parcul Tineretului și fanatismului de pe străzi. În contextul în care se simt atacați cu pierderea locului de muncă, bărbații de nădejde ai fabricii pun la cale un plan năstrușnic de a o recupera. Într-o seară, liderul rebeliunii dă întâmplător peste un anunț publicitar care oferă posibilitatea de a câștiga 50 de dolari donând spermă pentru o clinică din America. Calculele sunt simple: dacă 1000 dintre ei ar face sacrificiul pentru o săptămână, uzina ar putea fi cumpărată până la deadline-ul francez.

 

 

Ionuț Teianu este vocea mai puțin cunoscută a acestui film, deși el scrisese scenariul cu mult timp înainte ca acest proiect să-i fie propus lui Tudor Giurgiu. Declară în interviuri că totul a pornit de la un articol de ziar local, care prezenta practic ceea ce a devenit pretextul acestui film. Simțindu-i potențialul, l-a transformat într-o comedie cu inserții socio-dramatice, care lucrează cu tipare comice foarte simple: patronul grobian și ușor grețos, secretara patronului, muncitorul român care răstoarnă munții, dar comite și adulter, etc. Cu toate astea, naivitatea personajelor, care ține nu numai de o mentalitate pur românească, ci și de bunătate în sine, este prima sursă a comicului. Este lumea candidă post-comunistă, cu nostalgiile ei: răpirea din Serai pe pereții caselor, lacul idilic și provincial, pisica tărcată care ciugulește în lumina lunii din pepenele uitat pe mușamaua de afară, discotecile cu slide show-uri din powerpoint. Este o lume autosuficientă, așa cum era fragmentul de pământ al lui Kusturica din Underground, care ne separă pe noi de restul lumii, pentru care ‘Occidentul’ pare o oază într-un deșert. Situațiile inventate de Teianu au uneori un aer de déjà vu și nu evită în niciun fel clișee sociale, cum ar fi felul în care se manifestă gloata de bărbați în fața clinicii sau faptul că la finalul zilei cu toții merg la o bere în fața Casei Poporului; mai sunt dialogurile condensate pentru a suna memorabil, care pierd astfel din spontaneitate: în seara de dinaintea plecării la București, bărbatul refuză să se culce cu soția sa, pe motiv că ‘lucrează pentru export’. La întoarcere, ea îl prinde în tocul ușii și îl întreabă de piața internă. În același timp, există inserții absurde sau camp pe alocuri care ar putea să satisfacă toate taberele: finalul ionescian cu câmpul verde și mulțimea de bărbați, fiecare cu sacul său, culegând melcii ascunși printre firele de iarbă, sau culorile locale stridente parcă desprinse dintr-un film bollywoodian.

 

 

  

 

Afacerea Tănase sau Leapșa pe murite

 

Dacă la Despre oameni și melci vorbeam despre o voce distinctă care se simte în interiorul operei și care promite, aici Ionuț Teianu vine cu o variantă estetizată a poveștii într-un documentar care reprezintă debutul său regizoral. Din punct de vedere structural, duce o rețetă clasică, de tip talking heads doc și cu imagini de arhivă, la care mai adaugă niște cadre de docu-dramă. Nimic spectaculos, aproape pedant chiar, cu vocea gravă a lui Mihai Constantin.

 

 

Vorbim despre celebrul caz al jurnalistului Virgil Tănase, care publică împreună cu Paul Goma un articol scandalos despre Nicolae Ceaușescu; comuniștii deleagă un spion în Franța, Matei Haiducu, căruia îi dau un deadline pentru uciderea celor doi. Teianu pornește de la cartea lui Liviu Tofan, care e co-scenaristul filmului, și se concentrează mai degrabă pe personajul Haiducu decât pe Goma și Tănase, simțind potențialul acestuia. Chiar și în interviuri folosește formule supersofisticate, vorbește despre viața de spion („Nu faci meseria asta pentru bani sau femei frumoase”) și chiar alege după mediatizarea cazului să joace în seriale polițiste în care explică mot-à-mot trucurile pe care le folosea ca spion. Ceea ce miră de la început este faptul că Teianu nu se mulțumește cu a direcționa pe baza unor informații și interviuri, ci oferă o alternativă funny de urmărire a informației - muzica pare desprinsă din filmele de spionaj ale anilor ’70, fie că vorbim de Elio Petri, Francesco Rosi sau chiar Costa Gavras. Vocea naratorului, dublată de muzică și atmosferă duce cu gândul la o variantă pastișată a Memorialului durerii (Lucia Hossu Longin); ne mai duce cu gândul la o anchetă polițistă în desfășurare de tip ProTv sau un mockumentary. Toate variantele sunt plauzibile, după cum și declară într-un interviu, miza sa era „să spună adevărul într-un mod cât mai puțin plictisitor”, ceea ce pe de o parte îl scot din zona informativ-didactică - nu cred că poate fi predat în școli, pentru că până și personajele par să se contrazică de la un moment la altul și pare că „adevărul” plutește pe undeva, făcând spectatorul să chestioneze permanent ceea ce vede, ceea ce aude, ca în final regizorul să primească întrebarea „oare Haiducu chiar a murit sau a fost o înscenare?

Pe de altă parte, tonul pe care îl alege Ionuț Teianu e concordant cu povestea în sine, și funcționează pentru că e aproape meta să manipulezi spectatorul într-un documentar despre manipulare, cum și să faci să pară că faci spionaj într-un film despre spionaj. Deși alunecă înspre kitsch și e deseori grosier, Afacerea Tănase e de văzut pentru că reprezintă un tip de documentar care ar putea să prindă la noi și ne face curioși în același timp despre modurile de expresie în care se mai poate reinventa Ionuț Teianu.