Prădători de noapte - Nocturnal Animals



Autor: Laurențiu Paraschiv

2016-12-05



Bazat pe romanul Tony & Susan, scris de Austin Wright și apărut în 1993, Nocturnal Animals vine la șapte ani după ce renumitul fashion designer cucerea lumea cinematografică cu filmul său de debut, A Single Man. La fel de satisfăcător vizual ca predecesorul său, noul film semnat Tom Ford poate fi considerat a fi un melanj din două filme: pe de o parte o melodramă cotidiană plină de stil despre greșelile trecutului, iar pe de altă parte un thriller texan intens și sufocant, atent construit. În ciuda faptului că prima parte nu este atât de dezvoltată, constituind mai mult o ramă pentru cea de-a doua, cele două planuri se completează reciproc, neputând exista în afara contextului dat, iar saltul între ele este atât de minuțios făcut încât lipsurile nu se simt, ci se transformă în întrebări fără răspuns care îmbogățesc scenariul.

Susan Morrow (Amy Adams), proprietară a unei galerii de artă, își împarte timpul între descoperirea de noi artiști și o relație șubredă. Dar dacă galeria e un real succes, legătura cu soțul său se clatină din ce în ce mai mult, amenințând să tragă după ea și cariera pentru care a muncit atât de mult. Începând să-și pună întrebări vizavi de ce ar putea merge prost, Susan primește manuscrisul care urmează să fie publicat de fostul ei soț, Edward (Jake Gyllenhaal), și care îi e dedicat: o poveste violentă care oglindește acțiuni trecute, secrete și greșeli pe care le-a făcut ea însăși față de fostul iubit. Susan percepe romanul ca fiind, în mod metaforic, autobiografic, și se simte amenințată de setea de răzbunare a protagonistului – un bărbat a cărui familie ajunge în mâinile unor psihopați alcoolici din cauza lașității de care a dat dovadă și care se aliază cu un polițist nu tocmai ortodox (Michael Shannon) pentru a-și face dreptate.

 

 

Mai mult decât pe acțiune, accentul e pus pe stările personajelor, durerea și furia resimțindu-se pe tot parcursul filmului, chiar și în secvențele ușor comice, destul de multe la număr: de la simplele schimburi de replici („Ăla cu care ai stat 20 de ani împreună?”, „19.”), până la gesturile care emană nepăsare și fățărnicie (Susan sparge din greșeală telefonul unei subordonate, iar aceasta îi spune că oricum urma s-apară noul model). Toate aceste momente, care în aparență par neînsemnate, sunt, de fapt, pline de aciditate; ele reprezintă o acuză directă la adresa ipocriziei și falsității oamenilor din industrie, toată povestea-ramă abundând în sarcasm. Cel mai savuros rămâne, însă, începutul grotesc, parte a unei expoziții, în care câteva femei obeze dansează nud în mod ostentativ senzual, Tom Ford fiind acuzat de foarte multe ori în trecut că obiectifică și sexualizează trupul feminin. Se simt influențe și ale personalității lui Tom Ford în film, de la orientarea sa sexuală (acesta adaugă personaje extravagante, dar și luptă pentru o înțelegere mai vastă asupra conceptului de normalitate), până la bagajul cultural și pregătirea sa în istoria artei (se pot identifica numeroase trimiteri la opere de artă clasice, renascentiste și naturaliste), pe acest palier fiind ajutat și imaginea lui Seamus McGarvey, cunoscut pentru The Hours (2002) și Atonement (2007). Tot pe partea artistică excelează și costumele și muzica lui Abel Korzeniowski, cu care se află la a doua colaborare.

După finalul deschis, amar, te întrebi cât de mult se influențează cele două povești una pe alta, dar oricât de puțin ar face-o, deși nu o fac deloc puțin, cele două genuri care, în principiu, nu au nimic în comun, se îmbină extrem de bine, rezultând o dată două filme care reușesc să umple cei șapte ani de absență în cinema ai lui Ford: un thriller în tradiția celor hollywoodiene popularizate de Hitchcock și o  melodramă care parodiază societatea și defectele ei, și o dată un singur film care evidențiază măiestria designerului în calitate de scenarist.