Pieptiș - Trans-it



Autor: Alex Mircioi

2017-02-14



 

Mi-aş fi dorit să fac un film despre identitatea de gen care să se cheme Neteziş, dar n-ar fi corespuns cu realitatea. Pieptiş defineşte o stare de adversitate, o dificultate implicită a acestui traseu abrupt către acceptarea de sine şi a celorlalţi. Numele filmului implică atât dificultatea traseului dar face o referire secundară şi către individul care îşi asumă drumul, despre curajul, poziţionarea sa mentală şi motivaţia celui care atacă o pantă pieptiş. 

Patrick Brăila (regizorul scurtmetrajului Pieptiş)

 

Pieptiş este un film în mişcare. Primele cadre, menite să arate împrejurimile pitoreşti ale satului în care se va desfăşura acţiunea, sunt surprinse de o cameră în mişcare; practic, o panoramare lină verticală, şi simbolic, un zoom-in asupra relaţie dintre un tânăr trans (Iulia Samson) şi mama lui (Maia Morgenstern). Când povestea propriu-zisă începe, mişcare se reia – cei doi pleacă din casă spre mormântul bunicului, mama înainte, băiatul în urmă.

Filmul lui Patrick Brăila nu este un film militant-activist, ci o schiţă intimistă a acestei relaţii - cum ar veni: The personal is political. Desigur, replicile mamei marchează diverse lait-motive ale discursului transfob vehiculat deseori de persoane care nu înţeleg exact subiectul, dar care nu ajunge niciodată sa fie hate-speech propriu-zis (se referă la procesul de tranziţie cu auto-mutilarea, nu înţelege de ce „fiica ei” şi-ar opera corpul perfect sănătos). Însă, reversul monedei, replicile protagonistului, nu vin ca un discurs explicativ-educativ, despre ce înseamnă să fii trans sau cum funcţionează procesul de tranziţie, ci ca un personal plea către acceptarea familiei (îi explică faptul că în definitiv rămâne aceeaşi persoană pe care a crescut-o). 

Pieptiș de Patrick Braila

Este doar o scenă intimă a „poveştii” mai mari despre tranziţie, fără să îşi propună să lămurească un public în necunoştintă de cauză, ci să emoţioneze prin umanizarea acestui concept străin. Cu toate acestea, Pieptiş este destul de încărcat de simboluri – exemplele ar fi inserturile non-diegetice din Alice în Ţara Minunilor sau lait-motivul bisericii (care este menţionată destul de des) sau tema drumului (declinată în mai multe feluri).

Pelerinajul până la cimitir capătă în final o semnificaţie aparte. După ce mama alege drumul mai abrupt până la cimitir (în locul celui „mai lin” de pe lângă biserică) şi o poveste despre o femeie din sat care a rămas singură (motiv de nostalgie precoce pentru mamă), cei doi ajung într-un final la mormântul bunicului. Alinierea sexului cu identitatea de gen este dublată de aspiraţia către imaginea masculinului reprezentată de bunic – „Dacă voi fi vreodată un bărbat pe jumătate din cât a fost el, toate astea o să aibă un sens”, spune protagonistul. Astfel, povestea despre un tănâr trans şi relaţia sa tulbure cu familia capătă subtonuri de coming-of-age, un băiat care încearcă să îşi urmeze modelul de bărbat şi să îşi găsească locul (un alt crâmpei din povestea mai mare din care filmul este doar un fragment). 

Personal şi destul de dens (în ciuda duratei scurte) - filmul lui Patrick este un început foarte promiţător pentru un viitor cinema queer românesc.