Ouija: The Origins of Evil - Boardgames cu fantome naziste



Autor: Denisse Conn Tubacu

2016-11-15



Ouija: The origins of Evil (2016) este un un film horror, prequel al originalului Ouija (2014) realizat de Stiles White. De data aceasta, Mike Flanagan încearcă să spună povestea familiei Zander, situată în 1967 (ceea ce l-ar face și un period-movie). Filmul o urmărește pe Alice, o mamă singură, a cărei soț a decedat și care trebuie să aibă grijă de cele două fete ale sale: Lina, adolescenta tipică, și Dory, mezina familiei cu un cap blond și ochi imenși care pare că n-ar putea face rău nici unei muște. Lipsa materială o împinge pe Alice să recurgă la scamatorii pentru a-și putea întreține familia; cu ajutorul fiicelor sale, ea oferă ședințe de spiritism în care îi invocă pe cei trecuți în lumea de dincolo la cererea clienților săi.

Când Alice se hotărăște să introducă în numărul său și un ouija board, se descoperă că mezina chiar are puteri paranormale, iar cei morți își doresc să își facă încă odată vocea auzită prin intermediul micuței. Dacă Lina este sceptică atât în privința veridicității puterilor noi descoperite, cât și în bunele intenții ale spiritelor, Alice este extaziată – acum chiar poate să ajute oamenii să își găsească liniștea, dar și să comunice cu soțul decedat.

Toată povestea ia o întorsătură urâtă atunci când Lina, speriată de comportamentul bizar și deloc binevoitor al surorii ei posedate,  cere ajutorul directorului școlii, care se întâmplă să fie și preot și cu care familia oricum are o relație mai specială (nu e foarte subtil nici pentru cele două fete faptul că mama și preotul-director își cam fac ochi dulci).

 

 

Odată cu intervenția preotului, familia descoperă că fantoma care o posedă pe drăgălașa Dory nu dorește să ajute pe nimeni, ba chiar are propriile scopuri necurate.  Deși se alocă destul de mult timp backstory-ului (chiar mai mult decât ar fi nevoie), originile și motivațiile demonului rămân totuși neclare. Naziștii sunt cumva implicați, referințe la doctorul Mengele sunt aruncate fără prea mare tragere de inimă, preotul menționează exorcizări în regim profesionist executate la Vatican. Deși pentru acest gen de filme s-ar preta un strat de ceață deasupra informațiilor oferite, în Ouija: Origins of Evil pare că au aruncat doar niște elemente dintr-un „Top 10 lucruri înfricoșătoare” , fără să le ofere măcar un cârlig în poveste. Asta poate fi și o consecință a faptului că tot ce este horror în film este înghesuit în ultima jumătate de oră. Sigur, și în prima jumătate sunt presărate câteva momente în care Dory (sau ce o posedă) se joacă cu pulsul celor din jur, dar sunt inconsistente și se bazează prea mult pe clișee hiperutilizate în filmele de gen. De fapt, cam tot filmul se bazează pe clișee, începând de la fetița cu ochii mari care își rotește capul (efect pe care îl tot vedem de la „The Exorcist” încoace), până la preotul care va ajunge un instrument al maleficului și își va păta și el stiharul de sânge; sau la jocul de speriat copii care se dovedește a fi totuși de temut –însă dacă acest artificiu a reușit în trecut, cum este in Jumanji, este pentru că jocul era unul inventat special pentru film – îndeajuns de exact pentru a fi credibil, dar și îndeajuns de abstract pentru a păstra activă frica de necunoscut.

Probabil și pentru că, odată ce începe să se dezlănțuie acțiunea, primim pe tavă o imagine destul de clară a demonului care o va poseda pe fetiță, dispare tensiunea pe care și-o dorește atât de mult filmul să o construiască (altfel nu-mi explic de ce se insistă atât pe expozițiune).  Așa că încalcă unul din principiile de bază a genului horror și anume că anticiparea dă, de fapt, roadele și nu momentele explicite.

Finalul filmului este unul dintre singurele lucruri surprinzătoare (asta dacă nu ai văzut deja primul film) pentru că creează o pistă falsă, pe care o demontează în ultimele minute. Aceste minute sunt, după părerea mea și singurele cu adevărat scary ale filmului.