Oscar pentru Cel mai bun regizor - Cine și de ce va câștiga



Autor: Alexandru Vizitiu

2017-02-13



 

Dacă ar fi să căutăm un element comun printre nominalizații la categoria Cel mai bun regizor de anul acesta, putem spune că marea majoritate a filmelor incluse aparțin trecutului, în valori, teme și în tehnicile folosite. Un eseu video care a devenit deja viral creează un colaj cu inspirațiile vizuale ale filmul La La Land. Aici putem observa cum regizorul Damien Chazelle a realizat mai mult un fel the greatest hits ale celor mai faimoase filme muzicale din toate timpurile, ca un D.J. cinematic, unde miza este de a genera nostalgie în spectatori pentru o perioadă mai veche, prin cele mai faimoase exemple ale unui gen escapist. Pentru Hacksaw Ridge, Mel Gibson s-a întors la temele și mesajele filmelor de război mai vechi, ca The Longest Day sau The Dam Busters (r. Michael Anderson, 1955), unde conflictul este simplu, lipsit de nuanțe, unde știm sigur cine sunt cei buni și cei răi. Arrival (filmul cu cel mai mare buget dintre filmele nominalizate) are foarte multe în comun cu S.F.-urile șaizeciste și șaptezeciste, mai mult hard decât soft, în care accentul era pus pe temă și mesajul social. 

Cele două excepții sunt Manchester By the Sea (r. Kenneth Lonergan) și Moonlight (r. Barry Jenkins). Lonergan s-a inspirat și el de la trecut – de la Bergman, Ozu și (un pic) Cassavetes –, dar s-a folosit de aceaste izvoare pentru a spune o povestea despre prezent, despre problemele clasei muncitorești într-un orășel din Massachusetts. Aceasta este relatată într-un mod matter-of-fact, frust, direct, evitând melodrama, în cadre simple și elegante (unele fiind inspirate de Ozu). Împreună cu operatorul Jody Lee Pipes, Lonergan extrage mult din universul cenușiu al orașul de coastă în inima iernii (felul în care cei doi se joc cu umbrele și cadrele generale în care personajele se ciocnesc de cerul plumburiu amintesc de Bergman). În cazul lui Moonlight, regizorul căptușește povestea unui tânăr gay crescut într-un cartier de periferie majoritar afro-american din Miami într-o atmosferă feerică, încercând să găsească grația dintr-o lume cenușie, unde viitorul pentru un tânăr este definit fie de sărăcie, fie de crimă. 

Moonlight

Deci aceștia sunt nominalizații. Și se pare că anul acesta va fi unul în care va fi greu de ghicit cine va fi câștigătorul. Atunci când nu există o alegere evidentă la categoria pentru Cel mai bun film – carevasăzică, niciunul dintre filmele nominalizate nu s-a detașat de concurență, grație încasărilor, numărului de nominalizări, premiilor câștigate până în seara galei sau a ubicuității sale în conversația colectivă – atunci Academia tinde să premieze un film pentru regie și altul pentru cel mai bun film. În aceste cazuri, Oscarul pentru regie devine un fel de premiu de consolare pentru unul din două filme favorite la Cel mai bun film dar care, din orice motiv, votanții au decis că nu-l va câștiga. 

Momentan, lupta pentru aceste două premii pare să fie dusă între La La Land (r. Damien Chazelle) și Moonlight (r. Damien Chazelle). Pe de-o parte, La La Land abordează un subiect drag Academiei (despre care am vorbit cu colega mea Irina Trocan aici), iar regia lui Chazelle este de tipul care tinde să câștige la Oscar – mai exact, în aceste filme mâna regizorului este simțită pe tot parcursul lor prin mizanscenă (cu cât mai elaborată și in you face, cu atât mai bine), încadraturi demente (sau poate inventive ar fi termenul mai potrivit), referințe la tradiții cinematice mai vechi sau clasice și experimentarea cu cele mai noi tehnologii (câteodată, pentru a le hibridiza cu tradițiile mai vechi). Pe de altă parte, o victorie pentru Moonlight – pe lângă opinia mea personală că este filmul mai bun dintre cele două (și dintre toate filmele cu nominalizări multiple anul acesta în categoriile mari, dacă nu neapărat cel mai bun film al anului) – ar fi o victorie și pentru o minoritate care a fost ignorată de această categorie. Despre problema reprezentării – atât la Oscar, cât și la Hollywood în general – s-a discutat și s-a scris foarte mult în ultimul an – despre acest subiect am scris și noi aici și aici. Și dacă criticile asupra academiei s-au concentrat mai ales pe nominalizările la categoriile pentru actorie (de altfel, cele mai vizibile), se poate spune că la categoriile tehnice (printre care se numără și cea pentru regie), lucrurile sunt mult mai grave. De-a lungul istoriei de aproape nouăzeci de ani, nicio femeie nu a fost nominalizată la premiul pentru Cea mai bună imagine, și abia anul acesta a fost nominalizat un director de imagine afro-american – și anume, Bradford Young pentru Arrival (r. Denis Villenueve). Iar în ceea ce privește Cea mai bună regie, Barry Jenkins este doar a patra persoană afro-americană nominalizată. Sunt multe motive pentru aceste discriminări: o atitudine patriarhală și arhaică între votanți (vârsta lor medie, și nu glumesc, este de 63 de ani), o anumită conduită ce trebuie urmărită (un film este „important” doar dacă tratează un subiect, la rândul lui, „important”, și doar dacă mesajul final nu tulbură apele) sau intoleranța istorică ce a pătat reputația Holywood-ului (în ciuda reputației de industrie progresistă, revista L.A. Times a realizat un eseu excelent intitulat The Notion of a liberal agenda in Hollywood is absurd, despre cum Hollywood-ul nu a fost niciodată un leagăn al toleranței). Și nu știu dacă un câștig pentru Jenkins ar fi un pas înainte sau doar un bandaj pus peste rană, mai mult ca să o ascundă, decât să o vindece – într-un videoclip cu toți câștigătorii afro-americani la categoriile pentru actorie (paisprezece la număr), vedem cum toți spun că al lor câștig este un eveniment istoric, tocmai pentru că se întâmplă atât de rar. Cu aceste două filme în competiție, nu se știe exact cine va câști... Damien Chazelle. Damien Chazelle va câștiga anul acesta premiul Oscar pentru Cel mai bun regizor.

La La Land

La data la care scriu acest articol, regizorul de doar 32 de ani a câștigat un număr de premii pentru regia filmului La La Land, și, după cum subliniază mai toate site-urile și revistele de specialitate, câștigarea premiului Asociației Regizorilor Americani sau D.G.A. (Directors Guild of America) a făcut din competiția pentru Cel mai bun regizor la Oscar o simplă formalitate – motivul este că membrii D.G.A. votează și pentru secțiunea cel mai bun regizor la Oscar. Astfel, și în cazul în care nu se produce vreo surpriză și câștigă Barry Jenkins, Damien Chazelle va deveni cel mai tânăr laureat al premiului Academiei Americane de film pentru regie. 

Și cum premiul îi este deja rezervat lui Chazelle, putem spune că la premiile Oscar nu s-a schimbat mai nimic, cel puțin nu la această categorie. Victoria lui Chazelle va fi considerată alegerea safe, cea normală, care nu va tulbura apele și nu va trimite niciun mesaj. Și anul acesta au fost ignorate filmele horror – o absență notabiă este Robert Eggers pentru The Witch –, filmele incomode, experimentale sau radicale – Park Chan-wook pentru The Handmaiden (care poate fi considerat cel mai regizat film al anului), Paul Verhoven pentru Elle sau Anna Biller pentru The Love Witch – împreună cu filmele populiste – aici, ce-i drept, nu prea au avut ce alege, mai toate blockbuster-ele au avut parte de o regie mediocră și lipsită de inspirație. Excepție fac, poate, The Jungle Book (r. Jon Favreau), Finding Dory (r. Andrew Stanton și Angus MacLane) și Zootopia (r. Byron Howard și Rich Moore), dar cum aceste trei filme sunt animate (și da, includ și The Jungle Book în această categorie), intrăm în discuția despre cum votanții privesc cu condescendență animația. M-aș plânge și de lipsa regizorilor filmelor străine, dar în cazul lor situația e mai complicată, votanții nu au fost niciodată timizi să-i nominalizeze – Akira Kurosawa, Frederico Fellini, Ingmar Bergman sau François Truffaut au fost cu toții nominalizați la această categorie –, dar cum aici vorbim de Academia Americană de Film și nu cea internațională, prioritate o au (oarecum normal) filmele americane.

În fine, la sfârșitul zilei, indiferent de cine a fost exclus sau ignorat de Academie, victoria lui Chazelle este una pentru nostalgie, pentru o perioadă văzută astăzi drept inocentă, când lumea era mai simplă. Evident că noi știm că asta e o minciună, dar este minciuna care a fost dintotdeauna îmbrățișată de membrii Academiei.