Oscar pentru Cel mai bun actor în rol principal - Preferați și schimbări de paradigmă



Autor: Alex Mircioi, Alexandra Nenciu

2017-02-23



Dacă anul trecut sesizam că mai toţi actorii nominalizaţi la Oscar-uri interpretau roluri inspirate de personaje reale şi notam că ultimul an în care majoritatea rolurilor au fost ficţionale a fost 2012, iată că anul acesta doar unul dintre actori (Andrew Garfield, Hacksaw Ridge) interpretează o persoană reală. Mai mult, metamorfozele fizice (acele schimbări care îl fac pe un actor să fie laudat pentru cât de greu de recunoscut este într-un rol) par să fie absente, ba chiar actori ca Denzel Washington sau Ryan Gosling îşi aduc propria personalitate/persona în rolurile pe care le joacă în loc să se piardă în ele. But let’s get into it:

 

Denzel Washington

Denzel Washinton în Fences (r. Denzel Washington)

 

Rolul lui Troy Maxson îi aduce actorului american cea de-a şaptea nominalizare la Oscar-uri pentru interpretare, cu două statuete deja în posesia lui – una pentru Best Supporting Role pentru Glory (r. Edward Zwick, 1989) şi una pentru Best Actor in a Leading Role pentru Training Day (r. Antoine Fuqua, 2001) şi, în plus, o nominalizare pentru Best Picture, fiind şi regizorul filmului.

Aici, Washington alege să construiască Fences în jurul actorilor săi (preluaţi din distribuţia de pe Broadway din 2010), iar ăsta nu este neapărat un lucru rău, cel puţin nu când interpetările din centrul filmului sunt atât de puternice. Desigur, interpreţii beneficiază şi de ceva mai multă materie primă cu care să lucreze, având în vedere faptul că adaptarea unui text dramatic aduce cu sine nişte personaje mai complexe şi nuanţate decât suntem obişnuiţi să vedem în mod normal în film. 

În abordarea lui Troy Maxson, Washington încearcă să surpindă extremele personalităţii sale, trecând de la a face glumiţe vulgare cu un aer degajat sau histrionic, la agresivitate (fizică şi/sau verbală), la umilinţă, la suferinţă tăcută. Este interesant la Maxson cum, deşi este un personaj clar volubil şi gata să spună ce are pe suflet, tristeţea sa nu se prea regăseşte în textul (de altfel destul de vorbit al) piesei; totul este exprimat prin furie (asupra sistemului, condiţiei sale, familiei etc.). Cu toate acestea, Washington face clar substratul de nefericire înduioşatoare a protagonistului deseori făcând un pas în spate şi lasând-o pe Viola Davis (care interpretează rolul soţiei sale, singura capabilă să îl mai ţină în frâu) să conducă scene. Spre exemplu, într-o secvenţa în care Troy îi măturiseşte lui Rose un păcat care urmează să le schimbe pentru totdeauna relaţia, acesta este reţinut, lăsându-şi partenera să se manifeste, deşi textul îi permitea o erupţie de forţă. Rezultatul este unul mai echilibrat şi clarifică faptul că miza filmului nu este doar demonstraţie actoricească, ci reprezentarea fidelă/verosimilă a personajelor lui August Wilson. 

Washinton a pierdut Globul de Aur în favoarea lui Casey Affleck, dar a câştigat premiul oferit de Screen Actor’s Guild şi rămâne un pretendent puternic pentru statueta aurită a Academiei. (Alex Mircioi)

 

Andrew Garfield

Andrew Garfield în Hacksaw Ridge (r. Mel Gibson)

 

Spre deosebire de celelalte filme ale acestei categorii, Hacksaw Ridge îşi are originea într-o poveste adevărată. Desmond Doss nu este doar personajul principal din Hacksaw Ridge, ci este într-adevăr eroul premiat pentru acţiunile sale curajoase în luptele celui de-al Doilea Război Mondial cu Medalia de Onoare. Rolul lui Andrew Garfield devine astfel profund influenţat de această personalitate, atât la nivelul expresiei fizice, cât şi din punct de vedere spiritual, Doss refuzând să poarte sau să folosească o armă pe câmpul de luptă datorită convingerilor sale religioase.

Ultimele secvenţe de arhivă ale filmului redau printre altele şi mărturia adevăratului Desmond Doss. Prin accentul său puternic, cuvintele intonate aparte, ritmul lent de a le rosti, precum şi zâmbetul şi amuzamentul cu care uneori relatează, acesta stabileşte o legătură cu atât mai puternică cu personajul pe care l-a interpretat până în acel moment Garfield. Actorul redă nu numai accentul şi manierismele eroului, dar şi inocenţa şi lipsa de prejudecată, fie prin zâmbetele largi pe care le foloseşte, adesea în momente nepotrivite, sau de cealaltă parte, prin figura serioasă, bâlbâiala şi postura defensivă. Rolul lui Andrew Garfield se conturează astfel la echilibrul dintre aceste două perspective, cea istorică şi profund impresionată a lui poveştii lui Desmond Doss şi cea a unui film realizat în contextul hollywoodian. (Alexandra Nenciu)

 

Ryan Gosling

Ryan Gosling în La La Land (r. Damien Chazelle)

 

După ce filme ca Drive (r. Nicolas Winding Refn, 2011), Only God Forgives (r. Nicolas Winding Refn, 2013) sau chiar Crazy, Stupid, Love. (r. Glenn Ficarra, John Requa, 2011) i-au consolidat lui Gosling o imagine de bad boy relaxat, tăcut şi (deseori) periculos, care a adăugat peste cea de băiat sensibil din filme ca The Notebook (r. Nick Cassavetes, 2004) sau Blue Valentine (r. Derek Cianfrance, 2010), actorul pare să-şi fi cristalizat o persona pe care o aduce în fiecare film. În locul unei metamorfoze spectaculoase, Gosling oferă ceea ce obişnuia să fie practica Hollywoodiană de Epoca de Aur – personaje similare, cu mici variaţiuni. 

Acesta este şi cazul lui Sebastian din La La Land – un personaj tăcut şi cu un aer rebel, sensibil şi uşor nevrotic, cu infinită carismă. Deseori e clar că Emma Stone (partenera sa în film) încearcă actoriceşte mai mult, dar dinamica celor doi se bazează pe sobrietatea lui şi dezinhibarea ei. Stone şi Gosling sunt la a treia colaborare şi a doua care aminteşte de filmele de studio american de la începutul secolului trecut - Gangster Squad (r. Robert Fleischer, 2013), filmele cu gansteri din ’40, şi La La Land, musical-urile din aceeaşi perioadă. 

Pentru rolul lui din acest film, Gosling a învăţat să cânte la pian, datorită dorinţei regizorului Damien Chazelle de a filma în cadre largi secvenţele în care Sebastian cântă. Eforturile sale nu au fost în van, căci a câştigat un Glob de Aur pentru cel mai bun actor principal într-un film de comedie sau musical.  (Alex Mircioi)

 

Viggo Mortensen

Viggo Mortensen în Captain Fantastic (r. Matt Ross)

 

Respingând valorile capitalist-consumeriste şi stilul de viaţă american, împreună cu tot ce reprezintă acestea, fie că este o simplă sticlă de Coca-Cola, sărbătorirea Crăciunului sau educaţia instituţionalizată, familia Cash se retrage în mijlocul sălbăticiei pentru a-şi creşte cei şase copii departe de influenţele societăţii şi în echilibru cu natura. Paradisul creat de cei doi este pus în pericol, atunci când mama acestora, Leslie, se sinucide în clinica în care a fost internată din cauza tulburării bipolare de care suferea. Ben şi copiii se aventurează astfel în lumea pe care au evitat-o atâta vreme, în egală măsură îndoliaţi, furioşi şi uimiţi de întreaga situaţie şi încercând să respecte ultima dorinţă a mamei de a fi incinerată. 

Viggo Mortensen îl interpretează pe Ben Cash, tatăl şi liderul familiei. Ca în multe dintre filmele sale, acesta se prezintă serios, reţinut, transmiţând mai mult prin capacitatea de a nu se exterioriza, decât invers. Când Bodevan, Kielyr, Vespyr, Rellian, Zaja şi Nai află de moartea mamei lor, reacţiilor acestora sunt imediate, violente, în sincron cu disperarea sau lipsa de speranţă pe care o simt. Ben reprimă emoţiile de suprafaţă şi nu pentru că încearcă să le ofere un suport moral copiilor, ci pentru că aceasta este modalitatea sa de a face faţă acestui eveniment tragic. Încă din primele momente ale filmului, Viggo Mortensen schiţează un personaj aflat sub semnul singurătăţii. Sub barba neîngrijită şi alura de hippiot, acesta îşi asumă un mister şi o impasibilitate dislocate doar de momentele petrecute cu copiii şi de situaţiile incidental amuzante de care se lovesc. Reacţiile sale sunt adesea urmare a reproşurilor care îi sunt aduse şi a chestionării deciziilor sale. Este de fiecare dată uimitor de reţinut, vocea sa este uniformă şi replicile sale par mai degrabă răspunsuri ale unei conversaţii, nu ale unei dialog înflăcărat. Viggo Mortensen e recunoscut pentru selectivitatea cu care îşi alege rolurile. În A History of Violence (r. David Cronenberg, 2005), acesta interpreta de fapt un Hyde transformat în Jekyll, sub forma unui fost criminal, care a ales rutina unui orăşel de provincie. În Eastern Promises (r. David Cronenberg, 2007), se joacă din nou cu această dualitate prin interpretarea unui agent sub acoperire. Captain Fantastic îi oferă posibilitatea interpretarii unui bărbat aflat în doliu, la cumpăna schimbării, care ajunge să îşi chestioneze viziunea despre viaţă. Fără să existe de fapt un moment adevărat de răbufnire, ci doar o suferinţă intensă pe care încearcă să o ţină sub control, Mortensen interpretează cu sensibilitate şi fără să epateze povestea acestui tată. (Alexandra Nenciu)

 

Casey Affleck

Casey Affleck în Manchester by the Sea (r. Kenneth Lonergan)

 

Lee Chandler este un o tipologie de personaj destul de familiară, într-un film care pare la fel de familiar. Manchester by the Sea se simte ca un film independent american, cu ritmul său lent, cadrele statice şi durata lor lungă (cel puţin pentru norme hollywoodiene), iar protagonistul său este acelaşi tip de personaj tăcut-dar-adânc marcat de o tragedie din trecut – ex. Wild (r. Jean-Mark Vallée, 2016), etc. 

După divorţul său, Chandler pleacă/fuge din orăşul natal, în care acum se vede nevoit să se întoarcă. Structura narativă a filmului, intercalând prezentul şi trecutul, ne arată încărcătura emoţională a spaţiului, pe măsură ce acţiunea propriu-zisă se desfăşoară. 

Drept pentru care, treaba actorului este uşurată. El nu trebuie să interpreteze mare lucru – câteva rictusuri şi o voce moleşită îi sunt mai mult decât suficiente să îi dea viaţă lui Chandler. Scenele mai intense sunt deseori conduse de parteneri, iar restul sunt scene oarecum banale de viaţă, ale căror însemnătate este revelată prin flashback-uri. 

O mare diferenţă nu se simte nici între Lee-ul din trecut şi cel din prezent. Protagonistul dinainte de tragedie pare niscaiva mai glumeţ, dar fără să fie vreodată jovial sau să jubileze de fericire. Astfel, nu e neapărat un rol care necesită un ambitus emoţional prea mare. Structura narativă creează destulă tensiune în mijlocul căreia se află Chandler, iar Affleck nu trebuie să mai presteze mare lucru pentru ca Manchester by the Sea să emoţioneze/convingă. 

Cu toate acestea, fratele mai mic al lui Ben Affleck este favoritul în cursa pentru Oscar. Câştigătorul premiului pentru Globul de Aur pentru cea mai bună interpretare într-o dramă, în ciuda comentariilor despre acuzaţiile de hărţuire sexuală din timpul producţiei filmului I’m Still Here (r. Casey Affleck, 2010) de la directorul de imagine Magdalena Gorka şi producătoarea Amanda White. Ambele dosare au fost negociate out of court, ceea ce a alimentat publicul să creadă că acuzaţiile erau adevărate.  (Alex Mircioi)