Oscar pentru Cea mai bună actriță în rol principal - Interpretări



Autor: Alexandra Para

2017-02-22



Mai toate publicaţiile care au scris despre nominalizările la premiile Oscar de anul acesta au remarcat bătălia extrem de strânsă care se dă la categoria Best Actress. Premiul pentru cea mai bună interpretare feminină într-un rol principal ar putea să ajungă în 2017 la: Emma Stone (La La Land), Isabelle Huppert (Elle), Natalie Portman (Jackie), Ruth Negga (Loving) sau Meryl Streep (Florence Foster Jenkins), doar două dintre actriţe având deja cel puţin o statuetă aurie în palmares (Portman pentru rolul din Black Swan (Darren Aronofsky, 2010), iar Streep pentru rolurile din Kramer vs. Kramer (Robert Benton, 1979), Sophie’s Choice (Alan J. Pakula, 1982) şi The Iron Lady (Phyllida Lloyd, 2011)). Deşi criticii din SUA o proclamă favorită pe Emma Stone (lucru de înţeles având în vedere că La La Land a primit cele mai multe nominălizări din istoria Oscarurilor, mai exact paisprezece), fiind urmată de Isabelle Huppert şi de Natalie Portman, aş vrea să uităm puţin de pronosticuri şi să descoperim cele cinci personaje pentru care sunt nominalizate actriţele.

 

Emma Stone

Emma Stone

La La Land (r. Damien Chazelle)

 Emma Stone o joacă pe Mia, o actriţă aspirantă, care pentru moment lucrează într-o cafenea din Los Angeles şi care se îndrăgosteşte de un pianist de jazz, interpretat de Ryan Gosling. Deşi bine ţinut în mână, rolul lui Stone nu iese din gama rolurilor pentru care actriţa a devenit cunoscută (vezi Crazy, Stupid, Love (Glenn Ficarra, John Requa, 2011) sau Easy A (Will Gluck, 2010)), singurul lucru „ieşit din comun” fiind bucăţile muzicale, în care Emma îşi pune în valoare şi abilităţile de dansatoare. Interpretarea este corectă, actriţa nu „falsează”, de fapt este perfectă în rolul de America’s darling, însă filmul are un caracter epic, măreţ, care pune puţin în umbră interpretările actorilor. Personajul lui Stone este înghiţit astfel de vibraţia unui Hollywood întors parcă în epoca lui Vincente Minnelli, fiind destul de greu de sesizat toate nuanţele pe care actriţa le-a dat protagonistei. 

 

Isabelle Huppert

Isabelle Huppert

Elle (r. Paul Verhoeven)

Isabelle Huppert este magnifică în rolul lui Michele Leblanc, directoarea unei companii de jocuri video XXX, care este violată în propria casă. Huppert reuşeşte să interpreteze un rol problematic, care a stârnit ceva vâlvă peste ocean – cel al unei femei care nu îşi doreşte să fie redusă la statutul de victimă. În schimb, Michele se prezintă mai mult ca o consecinţă a lumii haotice în care trăieşte, şi din care face parte cu desăvârşire: fiica unui criminal, care lucrează într-un domeniu conex industriei porno (o industrie recunoscută ca fiind una abuzivă cu starurile de sex feminin), şi care are o relaţie romantică bizară cu agresorul ei. Dacă interpretarea Emmei Stone din La La Land e eclipsată de strălucirea generală a filmului, Elle îţi rămâne în cap datorită lui Huppert, care reuşeşte să redea un personaj complex, aşa cum a mai făcut-o şi în trecut, în filme precum Violette Nozière (Claude Chabrol, 1978), L'école de la chair (Benoît Jacquot, 1998) sau La pianiste (Michael Haneke, 2001), ca să enumăr doar câteva. 

 

Natalie Portman

Natalie Portman

Jackie (r. Pablo Larrain)

 Natalie Portman e Jackie Kennedy, dar nu orice Jackie, ci cea de după asasinarea soţului ei, John F. Kennedy. Figura aproape regală a soţiei fostului preşedinte al Statelor Unite ale Americii nu este idealizată nici de scenariu, nici de interpretarea pe care o face Portman. Avem perspectiva unei femei care s-a obişnuit să fie în centrul atenţiei unei lumi întregi, şi care acum trebuie să facă faţă pierderii a două lucruri extrem de importante pentru ea: soţul ei şi statutul de primă doamnă a Americii. Portman a mers pe o interpretare mimetică a lui Jackie, fapt care e puţin deranjant – nu e ca şi cum nu ştim cum vorbeşte actriţa atunci când nu o „imită” pe Jackie – însă există momente de tensiune emoţională extrem de puternice, în care transmite prin gesturi, grimase şi mai puţin prin cuvinte amploarea catastrofei din viaţa fostei doamne: asasinarea soţului a lăsat-o pe această femeie cu o conduită perfectă într-o zonă de vulnerabilitate maximă, deposedată de putere şi de statut.

 

Ruth Negga

Ruth Negga

Loving (r. Jeff Nichols)

 Ruth Negga nu se află pe listă doar ca reprezentantă a fracţiunii actriţelor de culoare de la Hollywood, ci şi ca o nou-venită pe marile ecrane. Negga o interpretează pe Mildred Loving, o femeie de culoare, care în anii ’50 se căsătoreşte cu un bărbat (foarte) alb, lucru care duce la arestarea şi apoi la exilarea lor din statul Virginia. Complexitatea personalităţii acestei femei tăcute şi nuanţele emoţiilor pe care aceasta le simte sunt aduse pe ecran de o actriţă extrem de promiţătoare. Deşi nu vorbeşte mult, Negga este credibilă în momentul în care poliţia o scoate din casă în toiul nopţii şi o duce la secţie, însărcinată fiind, precum şi în alte momente de tensiune, în care libertatea ei şi a soţului este ameninţată. Credibilitatea trăirilor personajului se construieşte mai mult din grimase şi gesturi, interpretarea lui Negga fiind una bazată foarte mult pe expresivitatea corporală.

 

Meryl Streep

Meryl Streep

Florence Foster Jenkins (r. Stephen Frears)

Streep este strălucitoare în rolul lui Florence Foster Jenkins, moştenitoarea unei mari averi, care a visat toată viaţa să devină solistă la operă, în ciuda faptului că îi lipseşte cu desăvârşire talentul. Sub aripa protectoare a soţului ei (Hugh Grant), Florence strânge în jurul ei o suită de iubitori ai muzicii care o menajează pe filantropă, în schimbul generozităţii ei faţă de diverşi muzicieni promiţători – aceşti melomani formează un fel de club exclusivist, dar suficient de numeros încât să-i construiască lui Florence iluzia faimei. Streep este absolut adorabilă în pielea unei femei-copil cu o inimă de aur, însă extrem de vulnerabilă şi lipsită total de ureche muzicală. Actriţa profită la maxim de potenţialul comic al personajului ei: momentele în care aceasta cântă îngrozitor, dar cu pasiune şi încredere, dar şi cele dintre cântări, în care Florence e expansivă şi imprevizibilă, fac din ea un personaj comic extrem de romantic, pe care e destul de greu să-l uiţi.