Memorii ale prezentului I (One World România 10)

„Înțeleg documentarul ca pe un mod de a trăi – creativ – memoria,” scrie Alexandru Solomon, prolific regizor de film documentar și director al festivalului One World România, în teza sa de doctorat, care în 2016 apare la Editura Polirom într-o variantă vag modificată, sub titlul Reprezentări ale memoriei în filmul documentar. Solomon ilustrează cercetările și gândurile sale asupra uneia dintre dimensiunile fundamentale ale aparatului conceptual documentaristic: reprezentarea trecutului și, mai ales, a memoriei trecutului prin intermediul acestui tip de cinema. Solomon sustine că orice scenă surprinsă de camera de filmat ajunge să aparțină trecutului. Deși festivalul face parte dintr-o rețea internațională de festivaluri, toate unite sub titlul One World (fondat inițial în Cehia sub patronajul lui Václav Havel, acum cu ediții-satelit în Ottawa, Bratislava și alte orașe), ediția autohtonă este una autonomă: identitatea sa vizuală este distinctă și are proprii săi selecționeri, fiind unită cu edițiile-surori doar prin tematica comună a drepturilor omului. Deși modul în care filmele prezentate în acest an tratează subiectul variază de la exemplu la exemplu, am decis să mă axez în principal pe secțiunea Delicatessen a festivalului – dedicată documentarelor inovatoare formal – unde mi s-a confirmat ipoteza că aceste filme sunt strâns legate de conceptul memoriei. Admițând că „(…) documentarul nu este un gen, ci mai degrabă o sumă de metode, de atitudini cinematografice, morale și estetice în raport cu realitatea,” Solomon schițează o înțelegere – așadar, programul din acest an a reunit atât filme mânate de demersuri jurnalistice, exerciții observaționale, consemnarea vieții personale a cineaștilor, dar și varii experimente formale.

Documentarele care tratează în mod explicit tema memoriei din cadrul acestei ediții au fost Tower (r. Keith Maitland, 2016) și Amintirile unui suflet penitent (r. Cecilia Aldarondo, 2016) – fiecare apelează extensiv la material de arhivă și la formula tip talking heads, două dintre cele mai des utilizate tehnici în acest tip de demersuri. În cazul lui Tower, realizatorii apelează și la tehnici de animație tip rotoscop, în care secvențele filmate sunt redesenate cadru cu cadru, acestea fiind folosite pentru a ilustra mărturiile unor supraviețuitori ai masacrului de la Universitatea din Austin, Texas în anul 1966. Filmul este, așadar, o reconstituire minuțioasă a primului mass shooting comis într-un campus american, colecționând atât amintirile victimelor și martorilor, cât și pe cele ale membrilor mass-media și ai poliției locale. Deși este un film emoționant (grație mai ales mărturiei lui Claire Wilson, care și-a pierdut copilul nenăscut și iubitul ca urmare a atacului) și ambițios ca efort de recompunere a unui moment colectiv prin intermediul amintirilor individuale, Tower este pe alocuri lungit și redundant. Dar dezamăgirea finală este omiterea poveștii de viață a ucigașului, Charles Whitman, al cărui parcurs in viață – abuz domestic în copilărie, realizări excelente în domeniul academic înaintea unei decăderi bruște, probleme psihice – pare să fie simptomatic în tipologia mass shooter-ului, fapt care este evident abia acum, după ce alte zeci de masacre similare au fost comise. Ucigașul este aproape impersonal, parcă lipsit de trup, izolat în turnul din care comite atacul – iar asta oglindește fixația presei americane față de evenimente și supraviețuitori, în detrimentul abordării mai ample a problemelor legate de sănătate mintală și accesul la arme de foc.

Amintirile unui suflet penitent preia și el noțiunea amintirilor multifațetate, dar în centrul filmului nu stă memoria unui eveniment, ci a unei persoane: Miguel Dieppa, unchiul regizoarei și victimă a primelor epidemii de SIDA, care a dus o viață personală dublă – fiu in the closet al unei familii ultra-catolice și, simultan, bărbat gay și artist în New York-ul anilor ’70-80. Documentând simultan procesul documentaristic și transformarea declanșată de descoperirea unor laturi întunecate ale familiei ei, Aldarondo construiește un portret delicat și complex al iubirii: unul al felurilor în care alegem să iubim o persoană, cum raționalizăm sau justificăm aceste sentimente și modul în care acel tip dragoste invită un anume tip de comportament. Fiind vorba de un film LGBT, noțiunea identității este și ea centrală în Amintiri: deși debusolante și aparent contradictorii la început, relația subiecților atât cu persoana decedată (și variile sale laturi) dar și cu ei înșiși sunt extrem de diferite, dar justificate în context. Cel mai bun exemplu în acest sens este Aquin, iubitul lui Miguel din timpul anilor ’80, ale cărui fotografii și memento-uri constituiesc marea parte a documentelor de arhivă din film: un fost seminarist care a îmbrățișat stilul de viață liberal al comunității LGBT din New York, devenit între timp pastor, care condamnă profund modul în care mama iubitului său a ințeles credința catolică.

 

Prezentul individual poate fi utilizat drept mod de a reprezenta fenomenul colectiv, fie el actual sau nu – iar anumite documentare observaționale ne oferă reprezentări ample ale unor persoane care în mod obișnuit sunt discutate în cadrul unor simple statistici. În Poștașul cel cumsecade (r. Tonislav Hristov, 2016)și Samuel printre nori, regia se bazează pe cunoașterea prealabilă a publicului cu privire la anumite fenomene: în cazurile acestea, îmbătrânirea accentuată a populației în Balcani, dar și efectele încălzirii globale. Poștașul satului Golyam Dervent, un cătun populat aproape doar de bătrâni și aflat la granița bulgaro-turcă, dorește să salveze locurile sale natale de la pieire și candidează la primărie. Planul lui este de a accepta măcar o parte din refugiații sirieni care trec ilegal granița aflată în apropiere (care, în mod splendid, traversează cimitirul comunei), într-o tentativă de a inversa sporul natural negativ al satului, dar și de-a da curs sentimentelor sale umaniste. Însă, într-un loc în care timpul pare să fi încremenit, misiunea sa pare aproape imposibilă, mai ales sub auspiciile unei primărițe complet neimplicate în viața comunității și unui contra-candidat incoerent, simultan rasist și comunist reacționar, care are o viziune complet distorsionată a trecutului (poate chiar și a prezentului). Poștașul cel cumsecade dă pe alocuri senzația unui film de ficțiune și intră adânc în viața sătenilor grație abordării sale antropologice. Nu lipsesc însă micile momente suprarealiste (precum pomana electorală în mici și synth-folk a candidatului comunist) sau dușurile reci (scenele în care poliția de frontieră capturează refugiați).

Samuel printre nori (r. Pieter Van Eecke) vorbește tot despre un bărbat vârstnic aflat la periferia societății, personajul titular fiind îngrijitorul unei cabane de pe vârful Chacaltaya din munții Anzi. Cândva dependent de turiștii care veneau să practice sporturi de iarnă, Samuel se confruntă cu faptul că zăpada a dispărut de pe munte. Degradată și înghețată în timp, cabana lui găzduiește acum din când în când grupuri de călători și o echipă de tineri cercetători care măsoară impactul topirii ghețarilor naturali – iar tot ceea ce îl ține în loc este respectul față de tradiția familială (rolul de îngrijitor al cabanei s-a dat din tată în fiu) și cea strămoșească (singurele momente de culoare din film fiind cele în care nativii țin ritualurile lor anuale pe piscul muntelui). Deși este un film tern și aproape lipsit de acțiune, Samuel printre nori expune cu multă răbdare efectele încălzirii globale în toate detaliile sale dureroase, lăsându-și protagonistul să rememoreze vremurile în care relația omului cu natura era cu mult mai armonioasă.

 

 

 

Alte filme ale selecției OWR 10 lasă informațiile statistice sau detaliile politice să acționeze drept fond al dramelor, dar concentrându-se mult mai puternic pe individ, nu pe fenomen. Europe, She Loves (r. Jan Gassmann, 2016) expune în detaliu viețile a patru cupluri de tineri iubiți de diverse vârste, provenind din țări ale Uniunii care au fost (și sunt în continuare) cele mai afectate de criză – Grecia, Spania, Estonia și Irlanda. Deși fiecare dintre perechi se confruntă cu propriile sale probleme intime – creșterea copiilor, dependența față de droguri etc. – fondul este comun: toți se confruntă cu medii economice ostile față de tineri și duc un stil de viață instabil, câștigându-și veniturile din meserii blue collar (de la chelner și casier la pizzaboy și animatoare de club). Însă, dincolo de aceste aspecte, filmul intră adânc și aproape imperceptibil în intimitatea protagoniștilor – vedem fiecare cuplu în timpul actului sexual, ignorând complet prezența camerei. Ajugem la o analiză implicită a micilor diferențe structurale din anatomia fiecărui cuplu amoros – este aproape ironic faptul că acea pereche care pare să aibă cele mai serioase probleme/responsabilități (copii din mai multe relații, joburi multiple) pare să se iubească mai mult decât cei doi studenți de facultate cu nu foarte mari probleme financiare, dar care se afundă în consumul de heroină și crack.

Mântuiește-mă (r. Federica di Giacomo) este poate cel mai dubios film al ediției: o incursiune în lumea exorcizărilor din sudul Italiei. Filmat în stil observațional (dar cu mici flashback-uri pe alocuri) și centrat în jurul părintelui Cataldo, documentarul expune ritualul în toată absurditatea lui – viețile aparent obișnuite ale „beneficiarilor” sunt contrastate cu puseurile extrem de violente pe care le au în biserică. Ce șochează mai degrabă în film nu sunt episoadele de criză din timpul slujbelor (a căror majoritate sunt exorcizări colective și nu tratamente individual), ci banalitatea cu care este ea tratată de către personaje: Cataldo este jovial și birocratic în abordare, participă la congrese internaționale cumva corporatiste în esența lor, ba chiar face și câteva exorcizări la telefon. Iar dintre exorcizați vedem cum aleg acest tip de procedură cu un raționament aproape rece – fie ca să își rezolve dependența de droguri, fie din fundamentalismul religios care dictează că aceasta este calea firească de urmat, sau datorită unui eșec al tuturor formelor de tratament instituțional destinat afecțiunilor psihice. Mecanismul vindecării este asemănător celor din industriile de tratamente holistice și homeopate, doar că mult mai sinistru – senzația din timpul vizionării fiind că asiști în același timp la un moment transcedental și la o glumă proastă.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like