NexT Out In Space: Numeroasele fețe ale S.F.-ului



Autor: Alexandru Vizitiu

2016-04-03



Filmul S.F. este aproape la fel de vechi ca cinematograful și s-a născut în momentul în care Georges Méliès a văzut în aparatul de filmat un instrument prin care putea să construiască lumi fantastice, realizând Le Voyage dans la Lune (Voiajul în lună) în 1902. De atunci, S.F.-ul s-a ramificat în numeroase subgenuri – povestea post-apocaliptică, opereta spațială (space opera), cyberpunk-ul etc. –, iar poveștile sale au devenit căi perfecte de a comenta asupra prezentului, într-o lume ce seamănă din ce din ce în ce mai mult cu cea visată de Issac Asimov sau Arthur C. Clarke.

Anul acesta, festivalul NexT dedică o secțiune  întreagă genului science fiction. Având loc pe 10 aprilie, aceasta poartă numele de Out in Space, iar fiecare scurtmetraj ce va fi proiectat abordează S.F.-ul dintr-un unghi diferit.

Narat de bombasticul Tom Kane (a cărui voce s-a auzit în foarte multe din animaţiile din ultimii douăzeci de ani), The Final Frontier! al regizorul Robin Jensen ne arată aventura haioasă a unor pribegi spațiali aflaţi în căutarea unei planete ce conține viață inteligentă. Filmul lui Jensen este în egală măsură o parodie și un omagiu la adresa filmului Forbiden Planet (Fred Wilcox, 1956) și a genului raygun gothic, unde aventuri romantice sunt plasate într-o lume științifico-fantastică. Deadly Drive-In Disaster (r. Arjan Wilschut) are energia unui desen animat inventiv și nebun de pe Cartoon Network din anii ’90 și a unei animații inspirate de arta pop a anilor ’50. Filmul Attack of the Giant Brain Sucker Monster from Outer Space (r. Guillaume Rieu), pe lângă faptul că are cel mai bun titlu din toate timpurile, ne arată un Paris colorat și boem, parcă dintr-un film de Jaques Demy, ce este atacat de tropi și convenții ale S.F.-ului de serie B, cum ar fi omul de știință nebun, extratereștrii ciudați și imaginea alb-negru granuloasă.

We Can't Live Without Cosmos este un film animat jucăuș, care a fost nominalizat pe bună dreptate anul acesta la premiul Oscar pentru „Cel mai bun scurtmetraj animat”. Plasat într-o tabără spațială, filmul se axează pe povestea a doi prieteni care se antrenează să devină astronauți. We Can't Live Without Cosmos este îndatorat space race-ului (cursei spațiale) din anii ’50 și ’60, când S.U.A și U.R.S.S.-ul au lansat primele programe spațiale. Filmul surprinde o perioadă în care tehnologia era văzută ca minunată, iar oamenii de știință fragmentau atomul și construiau nave ce călătoreau cu viteza luminii.

Exemplele de mai sus sunt filme distractive, pastișe ale producțiilor ieftine (de serie B) și camp de dinainte de anii ’60. În selecţia NexT de anul acesta există însă şi scurtmetraje inspirate de S.F.-urile dure și realiste care au apărut în anii ’60 și ’70, cum ar fi They Will All Die in Space (r. Javier Chillón) și Silente (r. Paco Ruiz). Filmul lui Chillón amintește de episoadele mai bune ale serialului The Twilight Zone, plasând o legendă veche – a marinarilor eșuați care recurg la canibalism pentru a supraviețui – într-un univers futurist. They Will All Die in Space se mai folosește deestetica de „viitor uzat”, populară datorită unor filme ca Star Wars (r. George Lucas, 1977) și Alien (r. Ridley Scott, 1979), unde viitorul este murdar, reprezentat în culori șterse. Nava pe care are loc acțiunea este urâtă, pătrățoasă, pare greoaie chiar și când plutește prin cosmos, iar locuitorii ei nu sunt oameni de știință, ci membri ai working class-ului.

 

Silente te duce cu gândul la o poveste a lui Robert Matheson (faimos pentru romanul I Am Legend) sau Harlan Ellison (faimos pentru I Have no Mouth and I Must Scream), avându-l drept personaj central pe un eschimos vânat de un extraterestru, care află cât de mic și nesemnificativ este el într-un univers atât de mare.

În Clones al lui Rafael Bolliger, amintirile unui om de știință (Deobia Oparei), specializat în fizica cuantică, sunt transferate într-un alt corp. În timpul operației, pacientul și doctorul său (Rutger Hauer) au o discuție despre natura sufletului și despre cât de reală este o copie (sau o clonă). Tema simulacrului a fost popularizată de Philip K. Dick, și, datorită unei adaptări a nuvelei sale Do Androids Dream Electric Sheep, unul din cele mai faimoase filme S.F. ai anilor ’80 – Blade Runner (r. Ridley Scott, 1981), aceasta a devenit omniprezentă în poveștile S.F.

În Chasm (r. Jeol Benjamin) protagonistul este un membru al middle class-ului (micii burghezii) care lucrează pe o stație spațială ce orbitrează în jurul unei planete. Filmul se concentează nu pe tehnologia incredibilă din jurul astronautului, ci pe micile conflicte și tabieturi cu care se confruntă orice membru al middle class-ului, care are o slujbă pe care o consideră inutilă (mare parte din muncă este de fapt realizată de computerul inteligent de pe stație). Temele centrale din aceste două filme sunt distinct moderne. Într-o lume în care the world of tomorrow, visată de primii scriitori ai S.F.-ului, devine din ce în ce mai reală, S.F.-urile de astăzi nu sunt preocupate doar de modul în care știința şi tehnologia ne pot ajuta să ne depășim limitele, ci și de modul prin care noi ne adaptăm la schimbările aduse de sci-tech.