NexT is Feminist: despre femininul cotidian



Autor: Alex Mircioi

2016-04-27



Propunându-şi „să corecteze dominanţa” filmelor cu bărbaţi albi, din clasa mijlocie, ale căror drame continuă să alimenteze cinematografia mainstream, NexT International Film Festival a organizat într-un calup de opt filme (NexT is Feminist) o sumă de ipostaze ale femininului cotidian.

Scurtmetrajele NexT Is Feminist

În ordinea programării, primul film, Quelques secondes/Câteva secunde (Nola El Hourch, Franţa, 2015), este şi cel care conţine cele mai multe perspective feminine. Cinci fete din medii diferite care locuiesc într-un centru de reabilitare încearcă să depăşească evenimente tragice fără să se victimizeze, cu o perspectivă optimistă, evitând clişeul femeii fragile. You and Me/Tu şi cu Mine (Ása Helga Hjörleifsdóttir, Islanda, 2015) prezintă o inversare de roluri între o mamă şi o fiică, după o întâlnire eşuată de natură sexuală a celei dintâi cu un bărbat pe care l-a agăţat.

De la radiografierea relaţiilor între femei (fie ele de prietenie sau familiale)  trecem la subiectivitate, la experienţe personale, cu Sali/Marţi (Ziya Demirei, Turcia/Franţa, 2015) şi Un lezard dans la peau/O şopârlă pe sub piele (Maud Neve, Belgium, 2015). Primul prezintă o zi obişnuită a unei tinere adolescente şi interacţiunile ei cu mai mulţi bărbaţi, cu grade variate de agresivitate. Al doilea este un exerciţiu de film-jurnal care prezintă evoluţia relaţiei regizoarei cu mama ei, printr-o relatare a copilăriei şi adolescenţei ei marcată de diverse probleme de sănătate.

Revenind la relaţii de familie - Onni/Bucuria vieţii de zi cu zi (Sanna Lijander, Finlanda, 2014) observă o cină „de familie”, când o mamă încearcă să-şi hrănească progeniturile ascultătoare (şi nu prea). Tot despre o relaţie, de data asta de dragoste, vorbeşte şi  Love Monster/Monstrul Iubăreţ (Eva Vazquez de Reoyo, Spania, 2014) care întoarce clişeul femeii needy care se lipeşte de un bărbat (evident, focusat pe carieră) şi nu-l mai lasă în pace. Scurtmetrajul prezintă în cheie comică relaţia unei cântăreţe aspirante cu un one night stand care nu-i mai dă pace, dar care îi intră încet-încet pe sub piele.

No Wolf Has a House/Lupii nu au casă (Hana Jušić, Croaţia, 2015) se numără printre filmele mai non-convenţionale din calup. Un grătar cu familia soţului (şi animozitatea care vine cu el) o face pe timida Sandra să piardă controlul asupra fanteziilor sale sumbre. Calupul se încheie cu animaţia Mame pe jar/Moms on fire (Joanna Rytel, Suedia, 2015), o comedie cu tuşe groteşti despre două mame şi ennui-ul din timpul sarcinii care le împinge la lucruri scandaloase.

Cele opt filme variază ca estetică şi gen cinematografic (de la convenţional, cu naraţiune clasică, la colaj audio-vizual experimental şi până la animaţie) dar sunt unificate de nişte teme recurente. În cele ce urmează mă voi opri la două dintre aceste teme – repercusiunile agresivităţii masculine şi maternitatea.

 

Agresivitate şi consecinţe

Primele trei filme din calup abordează (într-un fel sau altul) tot atâtea forme ale abuzului cu care femeile se confruntă, încercând o abordare realistă sau cel puţin mai aproape de realitatea vieţii cotidiene.

Marţi se bazează tocmai pe o oarecare universalitate a poveştii. Fără indici spaţiali sau temporali, cu o protagonistă care nu e individualizată sau psihologizată, filmul vorbeşte despre o marţi din viaţa unei fete – oricare marţi din viaţa oricărei fete, pare să zică. Regizorul suprinde diverse ipostaze ale ciclului cultivării agresivităţii masculine -  de la stadiul incipient (un copil mic învăţat să tragă cu puşca în nişte baloane) şi până  la comportamentele pe care acest ciclu le întreţine (un bărbat o fugăreşte pe protagonistă pentru că l-a trezit, un moşulet o pipăie în autobuz). Protagonista nu face altceva decât să meargă spre şi să se întoarcă de la şcoală. Mai mult, când încearcă să ajute bătrânul care are de ce să se sprijine este răsplătită prin (ceea ce nu este arătat, dar se înţelege a fi) o pipăială.

În Tu şi cu mine, sunt prezentate repercusiunile acestei realităţi sexiste a bărbatului agresiv, căruia nu îi poate spune nimeni „nu” şi nici nu ar conta dacă i-ar spune. Aşa cum fata din Marţi, îl roagă pe bărbatul din autobuz să se oprească, şi mama din Tu şi cu mine îl roagă pe bărbatul cucerit dar fără rost. Amândouă sunt salvate prin intervenţii exterioare, prima este salvată de alţi bărbaţi care sar la bătaie (o altă ipostază a agresivităţii, de data asta direcţionată spre persoane de acelaşi sex), iar cea de-a doua prin apariţia salvatoare a fiicei ei.

Când fiica preadolescentă opreşte ceea ce ar fi fost un viol între mamă şi bărbatul pe care acesta l-a adus acasă, este iniţiată o discuţie despre agresivitatea masculină.  Un ritual de trecere, care se termină cu: Tu şi cu mine – noi nu avem nevoie de bărbaţi şi care o face pe fiică să respingă masculinul (în forma lui cea mai la îndemână – geaca lăsată în urmă de vizitatorul alungat). Deşi modul cum decurge discuţia (mama îşi varsă frustrările pe bărbaţi şi propriile ei nereuşite amoroase) nu este chiar atât de benefic pentru fiică pe cât ar trebui să fie, reprezintă în continuare un schimb de informaţii, o iniţiere în sistemul patriarhal al bărbatului atotputernic.

Măcar tangenţial, filmele prezintă diferenţa între up-bringing­-ul feminin şi cel masculin. În vreme ce tânărul băiat este lăudat pentru puterea sa şi învăţat să tragă cu puşca, două dintre personaje (fata din Marţi și mama din  Tu şi cu mine) se confruntă direct cu consecinţele acestei evaluări a masculinului în funcţie de puterea pe care o exercită, iar una (fiica din Tu şi cu mine) este iniţiată şi avertizată de agresivitatea masculină. Ideea de neputinţă a primelor două e emfazată de faptul că trebuiesc să fie salvate de intervenţii exterioare (fără să cadă în stereotipul de damsel in distress). Ele nu se pot baza pe discernământul masculilor pentru a-şi ţine în frâu impulsurile agresive, pentru că aceste impulsuri sunt produsele unui sistem care îi apreciază în funcţie de ele.

Câteva secunde este însă filmul care dezvoltă cel mai mult consecinţele agresivităţii masculine. Scurtmetrajul Norei El Hourch prezintă viaţa post-viol prin Zineb şi Sam, două victime ale violului care încă se confruntă cu consecinţele – prima de natură fizică (sarcină), a doua de natură psihică (depresie, tendinţe suicidale). Cele două sunt în stadii diferite de vindecare - dacă prima reuşeşte să depăşească momentul, concentrându-se pe faptul că va avea un copil, cea de-a doua eşuează, rămânând marcată de abuz.

Deşi nici tema în sine nu este una abordată prea des în mainstream, maniera în care o tratează face Câteva secunde şi mai valoros. Accentul cade mai mult pe coconul protector al grupului care (deşi nu e lipsit de tensiuni) se solidarizează când una dintre ele are probleme (spre exemplu, când Sam este abordată insistent de un bărbat) şi pe încercările lor de a îşi reconstrui vieţile. Violul nu este un artificiu scenaristic care face nişte personaje mohorâte să urmeze un parcurs liniar spre epifania vieţii post-traumă. Aici, vindecarea este prezentată ca având suișuri și coborâșuri, iar personajele cu temperamente diferite reacţionează diferit.

 

Maternitatea, deziderat dinamitat

O altă punte tematică pentru cinci dintre filmele selectate este disecarea sau demolarea mitului maternităţii şi a figurii materne. Asociată cel mai des cu bunătatea şi, mai ales, cu docilitatea, statutul de mamă e încă un stereotip de reprezentare a femeii, dar şi o normă socială la care ea este împinsă să adere. Calupul prezintă mame depăşite de situaţie (Tu şi cu mine, Bucuria vieţii de zi cu zi), plictisite (Mame pe jar), mame atipice (Câteva secunde) şi studii ale relaţiei mamă-fiică (O şopârlă sub piele, Tu şi cu mine).

Unul dintre miturile cel mai clar atacate este cel al împlinirii pe care statutul de mamă ţi-l oferă. Mame pe jar prezintă clar disatisfacţia a două femei care vor mai mult de la viaţă. Sexualitatea, de care figura maternă este deseori privată, este aici un vector pentru personaje. Libidoul este cel care le aduce în punctul acesta (în ipostaza de mame), dar şi cel care le face să renunţe la „bucuria” de a creşte copii, care „oricum nu fac nimic interesant până la trei ani”.

Dacă acest atac asupra maternităţii este „îndulcit” de abordarea în cheie comică, cea directă din Bucuria vieţii de zi cu zi te obligă să vezi (şi auzi) povara creşterii copiilor. Pe fundalul sonor al ţipetelor lui Onni, pedepsit să stea în camera lui, mama îşi supraveghează copiii cât mănâncă. Vizibil obosită, femeia vorbeşte cu cei trei şi îşi adaptează discursul pentru fiecare, încercând să fie atentă la tot ce se întâmplă. Filmul demistifică maternitatea şi „bucuria vieţii de zi cu zi” prin re-prezentarea (căci este un exerciţiu documentarist, observaţional) acestui haos greu de urmărit, de care mama se ocupă, tatăl fiind absent.

La fel de depăşită de situaţie şi lipsită de un partener care să o ajute este şi mama din filmul Tu şi cu mine. Răpusă de nesiguranţe şi sentimentul insuficienţei, ea se bazează pe fiica ei să readucă  echilibrul. Cea din urmă îi spune o poveste să adoarmă, şi tot ea face curat după ce mama s-a culcat. Singurul aport al mamei este transmiterea noţiunii de agresivitate masculină, pe care l-am descris mai sus, dar care, nenuanţat şi la rândul lui agresiv, nu este chiar discursul de care fiica ei are nevoie. Portretul protagonistei este interesant pentru că aceasta nu este redusă la statutul de mamă, şi în niciun caz nu e stereotipul castrat.  Mai mult, ea nu poate fi evaluată ca o mamă bună sau una rea, este doar o mamă singură, care încearcă să-şi pună viaţa în ordine şi este frustrată de faptul că nu poate. Ea îşi doreşte să facă sex, iar faptul că aduce un bărbat acasă, unde există riscul ca fiica ei să îi vadă, nu reprezintă o invalidare a calificativului de „mamă bună”.  Apetitul sexual nu este incompatibil cu noţiunea de mamă, aşa cum nu e nici nefericirea. Copiii nu reprezintă întotdeauna o sursă de bucurie; sunt o  responsabilitate, iar responsabilitatea poate fi prea mare pentru unele mame, declanşând anxietăţi/tensiuni.

Un portret mai complex al relaţiei mamă-fiică vine sub forma experimentalului O şopârlă sub piele. Cel mai interesant din punct de vedere formal, scurtmetrajul combină imagini de arhivă (filme de familie cu protagonista şi/sau mama ei) şi cadre menite să transmită stările fetei (piele acoperită de nămol când vorbeşte de eczemă, cadre subacvatice când vorbeşte de astm) în încercarea de a transmite punctul de vedere subiectiv al fetei atât în ceea ce priveşte modul cum se vedea pe ea, cât şi raportarea la mama ei.

Fata îşi vede mama ca pe un ideal al feminiţăţii, la care se raportează constant. Îi admiră frumuseţea când pielea ei este acoperită de eczemă şi îi doreşte constant atenţia, întrebându-se cum e privită de mama ei. Faptul că e ignorată ia forma unei obsesii şi a unei dorinţe perpetue de a-i obţine validarea. Figura maternă de aici este rece şi distantă, mai preocupată de sine decât de orice altceva. Aceasta îi alimentază fetei obsesia (mimând răvăşire şi tristeţe) ceea ce trădează la rândul ei o nevoie pentru atenţie ce o oglindeşte pe a fiicei ei.

Atât tema abuzurilor, cât şi cea a maternităţii sunt dezvoltate din mai multe perspective, iar asta contează. Universalitatea acestor conflicte, faptul că ele au un ecou în majoritatea populaţiei feminine, le face important de dezbătut şi de nuanţat  prin viziunile personale. Importanţa cinemaului feminin(/ist) nu stă doar în puterea sa de a educa bărbaţii oferindu-le contrapunctul feminin, ci şi în a crea un dialog în interiorul populaţiei feminine, o împărtășire a experiențelor care să releze nevoile diferite ale femeilor. Toate aceste scurtmetraje sunt portrete complexe ale unor femei imperfecte, dar valide, care se îndepărtează de normele de reprezentare stereotipice din sistemul mainstream.