Neon Demon - Extratereștri



Autor: Georgiana Mușat

2016-10-05



The Neon Demon, noul film al lui Nicolas Winding Refn, funcționează pe principiul imersiunii spectatorului într-un soi de transă psihedelică – un aliaj de spectre de culoare, o temă muzicală  tehno obsedantă (pe care se sprijină și purgatoriul din Only God Forgives și secvențele dream-like din Drive), un amestec de țesături, texturi și artificii fără vreun liant narativ solid. Din contră, povestea din Neon Demon e un stereotip clasic (de la Mulholland Dr. încoace, tinerele naive și provinciale care au venit în L.A au intrat în belele halucinante), un schelet pe baza căruia Refn cârpește un imaginar pe de o parte dezlânat, pe de altă parte auto-suficient; aici integrează aproape toate elemente cu potențial șocant pentru un spectator mediu: canibalism, fetișism, necrofilie, secvențe în care lumina devine aproape dureroasă pentru retină și poate oricând să-ți creeze atacuri epileptice și body horror – un conglomerat mai degrabă gratuit decât necesar, ca și cum ar fi tras la sorți toate ororile care i s-ar fi putut întâmpla protagonistei.

Jesse (Elle Fanning) are 16 ani, ochi mari și urechi clăpăuge. E foarte timidă și retrasă, ca un melcișor, cu pomeții mereu înroșiți de emoție și de sănătate. Virgină, proaspătă și disponibilă, pleacă de nicăieri (nu știm absolut nimic despre trecutul ei, pare să fi fost teleportată în acest dark L.A.) și aspiră la o carieră în modelling, deși par să i se ofere puține șanse din start (e ridiculizată de celelalte femei vixen în repetate rânduri, precum și de cei de la agenție). Cu toate astea, Elle are un șarm inexplicabil, hipnotic și nenatural care o face irezistibilă; oricine apucă să o privească intră într-un soi de transă. Un exemplu e secvența casting-ului la un spectacol high-end pentru industrie, cu un creator de modă imposibil (Alessandro Nivola). Refn orchestrează foarte meticulos secvența, construind o tensiune în sine printr-un ping-pong de prim planuri între Jesse și Sarah (Abbey Lee), un fotomodel veteran. Chipul lui Sarah e aproape transfigurat de emoție, e palidă și rahitică, pe când Jesse nu pare să schițeze vreo trăire adâncă. Ele fac pe rând o probă de catwalk. Sarah e impecabilă, doar că designer-ul nici măcar nu ridică ochii s-o privească. Când Jesse vine în fața lui nu numai că o privește larg și fascinat, dar pare să intre într-o altă dimensiune (pe o tăcere absolută, Alessandro Nivola înghite în sec; un gest banal, dar care prin contextul construit capătă o dimensiune supranaturală). De altfel, e ceva din Teorema (1968) încă de la început - la fel ca în filmul lui Pier Paolo Pasolini, vizitatorul de nicăieri îi vrăjește pe rând pe membrii unei familii burgheze, făcându-i să își piardă mințile în final. Iar Jesse nu este nimic altceva decât un intrus, un outsider, un extraterestru. Frumusețea ei mistică, necoaptă și neatinsă e ca un mit pentru această societate apocaliptică, în care pare să fie mai mult noapte decât zi, luna e supradimensionată și femeile sugerează mai degrabă că se află într-un costum uman și se pot dezbrăca oricând și oriunde de el, laolaltă cu hainele. E evident că pentru Jesse nu există decât două soluții - pierderea inocenței sale sau întoarcerea acasă. Cu toate astea, ea nu numai că se mulează după această lume, ci ajunge să o escaladeze cumva într-un timp foarte scurt.

Refn îi oferă toate șansele - în apartamentul ei apare un leopard din senin, toate celelalte personaje gravitează într-un mod bizar în jurul prezenței sale; îi e mai mult decât ușor să capete încredere în infailibilitatea sa. Astfel că renunță la iubitul său provincial și intră în gașca fetelor rele - Ruby, make-up artist-ul, împreună cu Gigi și Sarah. Prietenia lor stă pe teren nesigur, cele două fotomodele continuând să o invidieze și Ruby se îndrăgostește de ea (e ceva din contesa maghiară Bathory în personajul ei), dar este refuzată. De aici totul se transformă într-o poveste de răzbunare ușor melodramatică între femei (secvența urmăririi cu cuțitele chiar purtând alura lui Kill Bill).

Refn nu pune accent pe caracterizarea personajelor, ele sunt redate schematic pe baza unor stereotipuri safe - fotograful provincial și naiv, fotograful vedetelor, creatorul de modă cu ifose înconjurat de femei și obsesia feminină pentru perfecțiune fizică. Asta nu îl impiedică pe Refn să își ducă personajele în zone șocante absolut gratuit, all in the name of beauty - necrofilia și canibalismul sunt redate cât mai coregrafic și estetic posibil, precum și alte hint-uri despre violența brutei masculine (personajul lui Keanu Reeves) -Jesse aude prin perete ceea ce pare să fie o crimă.

Dar filmul e și mai meta decât atât - personajele sale recurg la orice artificiu sau subterfugiu pentru a ajunge la frumusețe și asta face și Refn de la Drive încoace - caută forme spectaculoase, hiperstilizate, cu un imaginar hipnotic, în care predomină neonul; scenografia e când sărăcăcioasă (spații închise, labirintice, doar cu o lumină roșie sau albastră, în care personajele par să fie claustrate), când foarte bogată - ne gândim la conacul unde o duce Ruby pe Jesse sau casa lui Kristin Scott Thomas din filmul precedent, spații unde predomină tapetul încărcat, canapelele din piele, covoarele, tablourile excentrice).

Dacă germeni camp există mai predominant în Only God Forgives (cel puțin secvențele muzicale, dialogurile și scenografia) decât în Drive, în Neon Demon există un anumit cult al camp-ului, nu doar în sensul său clasic - personaje, situații, estetică, ci și la nivelul sutelor de referințe pe care Refn le aglomerează în film - de la un L.A. lynchian până la o secvență care seamănă izbitor cu Under the Skin, hiperdiscutatul film al lui Jonathan Glazer. Tot aici mai apar: Kubrick, Paul Schrader, Terrence Fischer, Daria Argento, Brian de Palma, Lana del Rey, Tarantino, Cronenberg. Prezența lor e ușor recognoscibilă și pentru că Refn pune accent pe ele, încercând să le asimileze în contextul operei - în fond, osatura filmului se sprijină pe un munte de clișee narative, secvențe pastișate și personaje preluate sistematic de la Lynch și Argento, livrând un produs care glorifică toate elementele cu potențial kitsch.

 

 

The Neon Demon funcționează și ca un lung videoclip tehno. Temele muzicale ale lui Cliff Martinez se repetă în aproape fiecare secvență ca un metronom care ne reamintește permanent că ceea ce vedem nu este real, iar Refn construiește acest univers singular, în care L.A-ul e o planetă bizară în sine (după ce transformase și Bangkok-ul din Only God Forgives într-un refugiu labirintic al criminalității), amintind și de luminile hipnotice din Tokyo-ul lui Gaspar Noé în Enter the Void

A wild guess ar fi și că Lana del Rey și cultura ei pop excentrică pare să fie un izvor de inspirație, de aici și senzația că privim un videoclip. Clipurile ei sunt foarte stilizate, mișcările în cadru au precizie mecanică și deseori apar elemente dark glossy: tigri în biserică (Born to Die), crocodili (Blue Jeans), crime și fete fugite de-acasă (Ride), dar mai mult decât atât, tema centrală a versurilor și a imaginilor este visul american, idealurile naive ale fetițelor care vor să ajungă undeva și în final ajung să fie the villain in town. În Neon Demon întâlnim și leopardul și fata provincială care urmărește visul american, precum și texturi pe care Del Rey le folosește în mod frecvent: decoruri căptușite cu catifea, animal print, mătasea, tapetul. Pe lângă asta, Lana del Rey inserează referințe multiple la L.A-ul anilor ’60 în videoclipurile sale.

În Neon Demon se tace foarte mult, personajele ajungând să brand-uiască acest slow-talk și aceste pauze în ceva firesc, cu care spectatorul poate deja s-a obișnuit de la anteriorul film - mai ales din dialogurile cu Gosling și Kristin Scott Thomas. Cu toate astea, există aici un unheimlich în felul în care fetele își rostesc replicile și în felul în care ele se aud - reverbul pare pus cu mâna acolo, făcând să pară că ele vorbesc dintr-o cameră goală, izolate într-o capsulă; mai mult, e ceva în privirile lor care prevestește ultima parte a filmului, cea mai alertă și mai încărcată de ocultism, în care Refn parcă grăbește ca toate elementele șocante să pătrundă simultan.

Se va spune că Refn nu a ieșit din zona sa de superficialitate tematică și narativă, că tropii pe care i-a folosit în filmele precedente au devenit niște coloane de sclipici pe care își sprijină imaginarul extrem de plastic și că rețetele sale deja devin previzibile și perimate. Totuși, mi-e greu să cred că Refn nu se va reinventa după Neon Demon. El este un vârf al acestui neon-kino, poate chiar un sfârșit al unei false trilogii Drive - Only God Forgives - Neon Demon. E limpede că ultimul e făcut pe principiul papier collé, incluzând toate obsesiile și mofturile sale estetice actuale, dar are o măiestrie vizuală inedită, făcând ca imaginea construită minuțios alături de Natasha Braier (In The City of Sylvia, r. José Luis Guerín, 2007) să fie una dintre cele mai interesante și mai plastice văzute de mine.