Moonlight - Un coming-of-age sub clar de lună



Autor: Denisse Conn Tubacu

2017-02-21



Moonlight (r. Barry Jenkins, 2016) este, grosso-modo, despre afro-americani și homosexualitate. Evident că primul lucru la care orice spectator se gândește este că are premisele perfecte (poate chiar gândite astfel) pentru multe nominalizări. Și chiar are multe (în total 8: cel mai bun film, cea mai bună regie, pentru cinematografie, montaj și pentru cel/cea mai bun/ă actor/actriță în rol secundar). Doar că Barry Jenkins, aflat la al doilea lungmetraj, reușește cu brio să evite clișeele atât de la îndemână când vine vorba de povestea unei minorități dintr-un ghetou din Miami. Deși povestea este foarte specifică, universalitatea ei vine din faptul că nu tratează doar particularitățile personajelor, ci și acele dorințe care se află în noi toți (dorința de a fi acceptați și recunoscuți pentru ceea ce suntem, dorința de apartență, de integrare ș.a.m.d.) 

Filmul este, în primul rând, un coming of age, urmărind parcursul unui băiat spre maturitate împărţit în trei capitole; Little, Chiron, Black – cele trei nume (sau porecle) pe care le primește de-a lungul vieții.  Aceste trei capitole se suprapun cu cele trei etape ale maturizării sale. Fiecare capitol începe cu chipul protagonistului, la vârste diferite. 

 

Despre poveste

 

Chiron (Alex Hibbert) este un copil afro-american, poreclit Little de colegii săi care îl exclud din grup și îl chinuie pentru că este puțin diferit. Povestea începe cu Little care este fugărit de colegii săi. Adăpostindu-se de agresori într-o clădire abandonată este găsit de către Juan, un dealer local. Juan îl ia acasă pentru a-i oferi o masă caldă, simpatizându-l instant pe Little, care se uită în jos și refuză să vorbească. Destul de rapid, Juan și concubina sa, Teresa, ajung un soi de figuri parentale. Deși se va produce o ruptură între Little și Juan (datorită faptului că tocmai Juan îi alimentează, indirect, dependența mamei sale crackhead), acesta îi oferă băiatului înțelegerea de care are atâta nevoie. Într-una din cele mai bune și sensibile secvențe ale filmului, Juan îi reafirmă lui Chiron dreptul său la propria identitate (sexuală, rasială etc). De fapt, despre asta și este filmul: identitate rasială, sexuală, socială, dar și despre (auto) izolare. Iar Chiron este tânăr, negru, homosexual, sărac și fără prieteni – practic invizibil pentru o societate care pune puterea (de orice fel, de la putere fizică la putere financiară etc.) pe primul loc. 

Moonlight

Dacă în primul capitol Jenkins se concentrează pe mediul toxic din jurul lui Little, în cea de-a doua începem să vedem cum mediul îl afectează pe Chiron, adolescentul. Având parte doar de abuzuri din partea celor din jur (de la mama crackhead, până la colegii de școală sau profesorii pasivi care refuză să intervină). Până și Kevin, singurul aparent aliat al protagonistului îl trădează, alegând să își demonstreze machismul în detrimentul lui Chiron. Adolescența vine la pachet și cu dilemele de gen, iar printre băieții plini de hormoni, masculinitatea trebuie dovedită în fel și chip. Însă acțiunea lui Kevin îl provoacă pe Chiron să își apere demnitatea, pentru prima oară, în singurul fel în care poate: să ramână, la propriu, în picioare.

În cea de-a treia parte, ne întâlnim cu Chiron transformat – dintr-un biet băiat traumatizat – în Black, dealer de droguri, șef în cartier. Cea de-a doua parte se termină cu Chiron acceptând violența și perpetuând-o (asta propulsându-l ulterior spre noua sa identitate tough). Însă saltul de la adolescentul timorat spre noul Black este unul destul de mare și greu de crezut. Deși există o scurtă secvență în care Black își dovedește statusul de om respectat și temut prin interacțiunea cu unul din subalternii săi, este prea puțin pentru cât construiește filmul un personaj sensibil, care își dorește afecțiune, înțelegere și căruia nu îi este așa de frică, cel puțin prin comparație cu cei din jurul său, să își exprime sentimentele (îi spune, lui Kevin, sub clar de lună : "Câteodată plâng atât de mult încât simt că o să mă transform în picături").  Mai ales că Black are aceeași (mai sus menționată) vulnerabilitate în privire, dar și în body language. Nesigur pe propria identitate (de orice fel), Chiron e greu de crezut ca un temut al unui cartier mărginaș din Atlanta – mai ales având în vedere copilăria umbrită de astfel de obiceiuri. Oricum, sensibilitatea ne-o arată din nou, odată cu un telefon brusc și neașteptat de la Kevin (cel din copilărie) – telefon ce îl impinge să se reconcilieze cu mama sa, să îşi viziteze prietenul și să îi facă destăinuiri.

Moonlight

Însă împărțirea aceasta pe capitole, plus multiplele elipse, fac filmul să nu pară prea închegat. Deși bine coregrafiate și duse la capăt, secvențele par mai degrabă să funcționeze în și pentru sine, în loc să existe pentru scopul întregului film. 

Probabil ăsta este și motivul pentru care finalul pare grăbit și nu neapărat justificat. Telefonul primit de la Kevin îl transpune aproape instant pe Chiron în copilărie și în loc să continue să afișeze masca masculino-agresivă este din nou vulnerabil. Sigur, un copil la fel de abuzat și marginalizat ca el probabil că încă mai tânjește după acceptarea celor din trecutul său, chiar și după atâta timp. Însă parcursul intră în conflict cu manifestările sale. Iar asta duce, în cele din urmă, spre artificialitate. Lucrurile se întâmplă pentru că trebuie să se întâmple. 

 

Despre stilul vizual

 

Stilistic, Moonlight este un film foarte plastic – cadrele sunt căutate atent și  specific, iar imaginea este puternică și pe alocuri viscerală. Jenkins pune mult accent pe fețe, și mai ales pe priviri. Prim-planurile sunt numeroase, iar consistența și continuitatea jocului actoricesc vin, în primul rând, din aceeași vulnerabilitate pe care o mențin cei trei actori care îl portretizează pe Chiron. Filmul se folosește majoritar de mijloace proprii cinemaului pentru a crea atmosfera de tulburare agresivă a contextului social și personal pe care îl dezvăluie. Aparatul este și dinamic atunci când este nevoie (cand protagonistul este urmărit, de exemplu) dar și static. Există cadre în slow motion, cadre repetate mai apoi la viteză normală ca un fel de flashback și alte câteva artificii care construiesc tensiunea filmului și impresia că intrăm în universul interior a lui Chiron. 

Însă, pe de altă parte, filmul este prea frumos, prea asamblat for its own good. Vorbim despre un ghetou de la marginea Atlantei, unde singurele modalități de a face față vieții (sau singurele care ne sunt arătate) sunt traficul de droguri, consumul lor, bătăliile de stradă ș.a.m.d. Dar vedem un cartier curat, îngrijit și asortat. Ritmul cromatic este evident – cadre în oglindă unele după altele, preferința pentru luminile puternice (mai ales  pe tonuri de albastru, de aici și titlul filmului) în nuanțe complementare. Strădania pentru expresivitatea imaginii este evidentă într-un mod care îi face să își piardă din delicatețe. 

Deși zilele trecute circula pe net un eseu video făcut de Alessio Marinacci, care punea cap la cap cadre din Moonlight cu cadre din In the Mood for Love (precum și alte cadre din filmografia lui Wong Kar Wai, lucru destul de bine dus până la capăt, dacă e să analizăm una dintre ultimele secvențe unde tensiunea este bine coordonată prin tăceri și priviri susținute de cadre lunguțe), se poate regăsi și ceva din stilistica lui Terrence Malick, în sensul de reverie pe care o încearcă adesea, cum ar fi reluarea aceluiași cadru cu mama sa, dar și grandilocvența cadrelor (lumina lunii în care se scaldă personajele în momentul primei experiențe sexuale a lui Chiron, de exemplu). 

Moonlight este un film frumos, asta este clar. Și vorbește despre situații de viață mai puțin întâlnite și mai des ignorate. Da, are premisele perfecte pentru a câștiga multe premii, însă afișează și un interes sincer pentru această zonă mai puțin explorată: a celor marginalizați cu prea puține perspective și prea puține șanse la o viață decentă. Iar asta, ne arată și filmul, își pune amprenta atât pe individ, cât și pe o întreagă comunitate.