Mehmet Can Mertoglu despre Album - Dacă e vorba doar de probleme sociale, poate deveni plictisitor



Autor: Flavia Dima

2016-10-23



Unul din cei mai promițători regizori ai tinerei generații de regizori turci, Mehmet Can Mertoğlu, tratează cu tușe suprarealiste problema adopțiilor în lung-metrajul său de debut, Albüm – un joc de cuvinte între sensul turcesc (faleza) și cel englezesc (de album fotografic). Centrat pe povestea unui cuplu care dorește să ascundă faptul că este nevoit să adopte un copil, filmul s-a aflat timp de patru ani în producție datorită dificultăților de finanțare. Totuși, după lansarea sa, acesta a câștigat diverse premii la cele mai importante festivaluri de film din Europa, printre care Cel Mai Bun Film la Sarajevo IFF și France 4 Visionary Award în cadrul Semaine de la Critique, Cannes 2016.

Săptămâna trecută, Mertoğlu (născut în 1988) a participat în calitate de membru al juriului internațional la cea de-a 32-a ediție a Festivalului de Film de la Varșovia, unde filmul său a fost proiectat în secțiunea Discovery. Regizorul ne-a vorbit despre povestea din spatele filmului, despre anumite probleme sociale cu care se confruntă Turcia și despre colaborarea sa cu directorul de imagine român Marius Panduru.

Spune-ne câte ceva despre problemele sociale pe care se bazează filmul tău.

A adopta un copil continuă să fie un tabu în Turcia, în ciuda faptului că direcțiile de asistență socială îi încurajează pe părinți să spună adevărul copiilor lor. Nimănui nu-i pasă; oameni care aparțin tuturor claselor sociale fac asta, inclusiv profesorii universitari. Am câțiva prieteni din copilărie care au fost adoptați și au aflat din alte părți despre acest lucru. A fost un dezastru, evident. Chiar și părinții mei, ei m-au avut abia în al zecelea an al căsniciei lor. În Turcia, lumea se așteaptă din partea ta să faci un copil după ce te căsătorești. Dacă nu, lumea te vede ca pe o persoană incompletă, mai ales în zona rurală. Dar în filmul meu nu am vrut să prezint cauza imposibilității protagoniștilor de a avea copii, nu m-a interesat. Poate e vorba de o problemă medicală, cine știe.

În ciuda subiectului serios, filmul tău are multe momente umoristice, imagini suprarealiste.

E modul meu de a privi lucrurile. Există o grămadă de melodrame despre acest subiect, o grămadă de personaje care plâng, și tot așa. Dar mie nu îmi plac filmele de genul acesta, ci mai degrabă cele care folosesc situații absurde. Dacă e vorba doar de probleme sociale, poate deveni plictisitor. Știm cu toții că este tragic, desigur, dar dacă filmul conține pe deasupra și o sursă de umor, mie o să îmi placă mult mai mult, în calitate de spectator. Dar anumite detalii din film, precum gâștele acelea care stau în fața centrului de adopții, sunt reale. Le-am găsit în timpul scouting-ului; mereu există animale acolo. Desigur că este absurd, dar fac parte din viața adevărată a acelor locuri. Nu le-am adăugat.

 

 

Este Turcia, în sine, un loc absurd?

Desigur. Este viața noastră de zi cu zi. Nu m-am forțat să adaug detalii în plus momentelor absurde. Dar există anumite scene în care am dorit să fac asta în mod intenționat, precum scena în care lumea din birou doarme cu capul pe masă. A fost ceva auto-reflexiv. Mereu când trebuie să stau la o coadă la ghișeu pentru o semnătură (și uneori poate dura și câte opt ore) îmi las capul pe masă, mă plictisesc de moarte.

Cum ai decis să colaborezi cu directorul de imagine al acestui film, Marius Panduru?

Îmi plac foarte mult filmele românești. Marius a fost prima persoană pe care am invitat-o să se alăture proiectului, pentru că admir mult filmele lui Corneliu Porumboiu, Cristi Puiu și Radu Jude. I-am trimis scenariul și a acceptat imediat. Inițial am vrut să o avem pe Anca Puiu drept co-producătoare, dar era foarte ocupată cu Sieranevada, așa că ne-a sugerat să apelăm la Parada Film, compania lui Călin Peter Netzer. A mers foarte bine, e un lucru rar să obții o co-producție românească și nu una germană sau elvețiană, mai ales datorită faptului că finanțează foarte puține filme într-un singur an. Dar tot a fost mai ușor să trecem prin birocrația românească decât prin cea turcească, crede-mă. Iar pelicula am developat-o la Cinelabs. Cât despre colaborarea cu Marius, ne-am tot plimbat din Istanbul în București ca să lucrăm și amândoi am avut un cuvânt egal de spus în ceea ce a privit imaginea. Nu știu dacă vom mai colabora; nu pentru că n-ar fi fost o experiență grozavă, dar depinde foarte mult și de proiect în sine, pe cine alegi să îți realizeze imaginea.

Care a fost scena cea mai grea de realizat din film?

Cel mai greu a fost să lucrez cu copiii. Dar și prima scenă, din prolog, cea cu taurul care fecundează o vacă, a fost dificil de organizat. Sunt animale imense și periculoase, cadru-secvență lung de câteva minute, mai multe mize în scenă. Și scena cu o vacă în curs de a naște. În spațiile industriale unde se cresc bovine sunt cam patru-cinci nașteri pe zi. Am fost norocoși pentru că a fost prima pe care am surprins-o și uneori durează ore în șir o asemenea naștere. Nu am avut foarte multă peliculă la dispoziție, așa că nu am fi putut să repetăm filmarea de prea multe ori.

Cum reacționează publicul turcesc la film?

Unora le place foarte mult, altora deloc. Până acum, la festivaluri, reacțiile au fost mult mai bune decât m-aș fi așteptat. Unii îl critică pentru că este prea absurd, alții pentru că nu reflectă povestea tuturor oamenilor din Turcia, dar vorbim de oameni care nu sunt familiarizați cu acest tip de filme. Telenovelele sunt foarte populare aici, iar publicul se așteaptă la tehnici tip plan-contraplan, muzică extradiegetică, etc. Și nu doar eu primesc asemenea critici, ci toți cei care fac asemenea filme. Dar încă nu știu reacția publicului larg – vom lansa filmul abia în noiembrie în cinematografe. Vom afla atunci.