Marvel pe LSD - Doctor Strange



Autor: Laurențiu Paraschiv

2016-12-05



Toate filmele din Marvel Cinematic Universe arată și se simt a fi la fel, ceea ce reprezintă, în același timp, atât o greșeală, cât și un atu. Vorbim despre o rețetă a succesului pe șablonul căruia studiourile se joacă cu grijă, fără a-i depăși prea mult limitele, astfel încât să nu prea aibă cum să dea greș, nici vizavi de spectatori, dar nici, surprinzător, față de majoritatea criticilor de film. Problema apare undeva mai târziu, când nesfârșita luptă dintre bine și rău, soldată mereu, bineînțeles, cu victoria binelui, ajunge să plictisească și să diminueze entuziasmul cinefililor și chiar și pe al pasionaților de adaptări după comics.  Pentru că, dacă omori un personaj asupra căruia nu deții drepturile decât pentru un film, nu ai făcut ceva diferit, la fel cum nici dacă schimbi sursa puterilor eroului respectiv nu poți spune că ți-ai ieșit din zona de confort și ai distrus stereotipul. Același lucru se întâmplă și cu cel mai recent film din franciză, Doctor Strange, care, deși pare să fie altceva, nu e, de fapt, decât același film cu supereroi cu care ești deja obișnuit.

Strălucitul neurochirurg Stephen Strange (Benedict Cumberbatch), construit după chipul și asemănarea lui Tony Stark și interesat mai mult de construirea de noi tehnologii care să-i afirme reputația și să-i poarte numele decât de salvarea de vieți, în ciuda tachinărilor colegei pe care o cam place, Christine Palmer (Rachel McAdams), are un accident de mașină care îi fură controlul asupra mâinilor, vitale în meseria pe care o practică. Disperat după o soluție, renumitul doctor ajunge în Kathmandu, unde întâlnește o femeie misterioasă căreia i se spune Cea Antică (Tilda Swinton) și care ar putea deține o rezolvare magică la problema lui, dar asta ar putea necesita ani de practică și studiu în artele marțiale. Strange, un fel de Harap-Alb care crește într-un an cât alții-n zece, asimilează, cu memoria sa fotografică și mintea plină de har, toate informațiile existente în bibliotecă în doar câteva luni, astfel că reușește până și să îi ia locul celui mai de preț discipol al Celei Antice, Mordo (Chiwetel Ejiofor), pe care-l transformă din simpatizant în rival. Totul la fix pentru o bătălie cu un alt fost elev revoltat, Kaecilius (Mads Mikkelsen), care a trecut în tabăra adversă și vrea să instaleze pe Pământ o nouă dimensiune întunecată, distrugând viața așa cum o știm acum.

 

 

Motivele datorită cărora Strange ajunge în Nepal și bătălia pe care o poartă cu mentorul lui Kaecilius sunt greu de crezut, dar când a avut vreodată Marvel nevoie de justificare pentru alegerile care dau filmelor o alură de basm? Din păcate, această lipsă de credibilitate se simte și mai acut, filmul venind imediat după puternic politicul Captain America: Civil War. Ce rămâne constant e dialogul, mereu un deliciu, în cazul de față amuzamentul de replici și de situație fiind numai bun pentru a distrage atenția de la faptul că nimic important nu se întâmplă în film, în afara faptului că Strange devine și un om bun pe măsură ce își dobândește puterile.

Noi și interesante sunt muzica psihedelică șaizecistă, un fel de Pink Floyd cu influențe orientale, și efectele speciale caleidoscopice care abuzează într-un mod creativ de tot ce văzusem prin Inception (2010). Însă, dacă cele din urmă sar în evidență și satisfac o parte din latura de entertainment care se vrea a fi atinsă de un astfel de film, muzica nu pare să existe decât la final, pe generic, ceea ce face experiența să pară incompletă. Pentru că, deși putea fi o aventură psihedelică intensă în care nici n-ar mai fi contat credibilitatea faptelor prezentate, Doctor Strange rămâne un film banal cu supereroi ambalat în haine noi care doar îl fac să pară special, și care încearcă să pășească ceva mai departe decât în mod normal, dar, din nesiguranță, se retrage pe ultima sută de metri.