Manchester by the Sea - Flux, reflux



Autor: Alexandra Lele

2017-02-19



După You can count on me (2000) și Margaret (lansat abia în 2011, fiind blocat patru ani în post-producție), Manchester by the Sea este al treilea lungmetraj al dramaturgului devenit scenarist devenit regizor, Kenneth Lonergan. Cu lecția învățată și o evoluție clară, ultimul său film primește - pe lângă multe alte premii - cinci nominalizări la Globurile de Aur, unde Casey Affleck câștigă titlul de Cel mai bun actor - dramă, iar la premiile BAFTA nu este premiat doar actorul principal, ci și scenariul filmului, iar Academy Awards a anunțat șase nominalizări: Cel mai bun film, Cel mai bun regizor, Cel mai bun actor în rol principal, Cel mai bun scenariu, Cel mai bun actor în rol secundar și Cea mai bună actriță în rol secundar.

 Manchester by the Sea este povestea unui bărbat distrus de suferință, care se întoarce în locul în care au avut loc traumele trecutului. Prima apariție a lui Lee Chandler este în timpul serviciului de handyman, a cărui rutină zilnică de a vopsi pereți, repara țevi și desfunda toalete îl distrag pentru scurt timp de la chinul sfâșietor pe care îl poartă pe umeri (că doar nu degeaba Affleck stă tot filmul cu umerii adunați și mâinile în buzunar). Nefiind un om foarte vorbăreț, când află că fratele lui, Joe (Kyle Chandler), a murit, starea lui de spirit sau debitul verbal nu pare să se schimbe nici măcar atunci când e pe drum spre Manchester by the Sea, orașul natal din Massachusetts pe care, din cauza unor circumstanțe, l-a părăsit cu ani în urmă.

 Circumstanțele sunt dezvăluite treptat printr-o succesiune de flashback-uri cu vremuri mai fericite, care sunt introduse brusc în firul narativ principal - discontinuitate care la început poate deruta spectatorul, din cauza faptului că filmul nu e foarte expozitiv. În trecut Lee își petrecea după-amiezile împreună cu Joe și fiul lui Patrick (Ben O’Brien) navigând în portul Manchester, iar ca soț și tată, Affleck joacă rolul unui bărbat drăgăstos, care are o soție, pe Randi (Michelle Williams), iubitoare și ușor iritată, și trei copii mici. Tot cu ajutorul unui flashback aflăm de diagnosticul lui Joe și cum, probabil, acest lucru a determinat-o pe soția lui, Elise (Gretchen Mol), să își înece amarul în băutură și într-un final să-și părăsească familia. În comparație cu alte filme care se folosesc de evenimente tragice ca plot-point-uri cu un efect dramatic superficial, lungmetrajul, pe lângă studiul personajului principal, explorează consecințele pe care le are o tragedie asupra mai multor persoane și pe care aleg sau nu să le înfrunte. Felul în care trecutul este prezentat pe tot parcursul filmului, în loc să lase cele mai mari dezvăluiri pentru ultimul act, dă ritm filmului și încarcă momentele cu mai multă emoție decât ar fi făcut-o abordarea “tradițională”.

 Odată întors “acasă”, lucrurile devin un pic mai imprevizibile, deoarece Lee nu ajunge doar să își reviziteze trecutul care l-a determinat să părăsească orașul, ci realizează că este complet nepregătit să fie, după cum îi cere fratele său în testament, tutorele legal al lui Patrick, acum un adolescent popular și temperamental, care e mai conștient de propria sexualitate, decât de moartea tatălui său. Grijile lui sunt: fetele, hockey-ul și trupa din care face parte și cum să-și determine unchiul să nu se mute și să-i dea planurile peste cap. Astfel, relația celor doi devine nucleul emoțional al filmului, fiind, în cea mai mare parte, compus din scene cu ei.

Manchester by The Sea, Kenneth Lonergan

Orașul și localnicii capătă contur din multele secvențe, care sunt în același timp amuzante, stânjenitoare și sfâșietoare, cum este momentul în care Patrick îl întreabă pe Lee dacă poate să o mintă pe mama unei fete că cei doi nu vor dormi împreună. Aici, atât Lee, cât și Patrick se zbat, în moduri diferite, să facă față morții fratelui/tatălui și dificultăților care le ies în cale: statutul de tutore, înlocuirea fratelui său și, din partea băiatului, acceptarea unei noi figuri paterne. Pentru fiecare moment de durere de nedescris, tăcere sau gest jenant, Lonergan calculează foarte bine cum să-l dezamorseze. Astfel, când Lee trebuie să ia o decizie matură în legătură cu rugămintea băiatului de a minții pentru el, îl întreabă dacă trebuie să aibă discuția despre prezervative.

 Manchester by the Sea examinează procesul de suferință cu ajutorul regiei ferme și a actoriei convingătoare. Lonergan reușește performanța înfățișării nuanțate a absurdului cotidian, în care oricât de triste ar fi viețile oamenilor, tot există un strop de ridicol. La fel ca dialogurile și jocul actorilor, din punct de vedere vizual, filmul portretizează un Manchester autentic, bine echilibrat și sensibil, abordând, contrar esteticii hollywoodiene, dar conform filmelor indie americane, cadre lungi și un montaj mai lent și mai puțin “eficient".